CUM SĂ NU DEVII MISOGIN!?

2017

Am avut multe povești de iubire în viață. Nu am de gând să le înșir aici pe toate. Câteva le-am rezumat p-aici, p-acolo… Din acest motiv nu mă pot plânge că acum sunt singur și nici nu sunt absurd să „cer socoteală” cuiva că nici o femeie nu e alături de mine acum când am nevoie cel mai mult de apropierea uneia asemenea mie…

Fiecare om, fie bărbat, fie femeie, are problemele lui specifice în viață. Problemele mele însă nu au egal și, mai mult și mai dureros (pentru mine) ele nu pot fi înțelese nu pot fi crezute de nimeni…

Toată lumea mă judecă după aparențe, iar aparențele, se știe, înșeală mai totdeauna…

Mi s-a spus că sunt misogin, că am „o problemă cu femeile”, că sunt un om complicat și dificil, vicios, sensibil până la extrem, că nu am grijă de mine, că sunt iresponsabil cu viața mea, că sunt risipitor fără chibzuință, că mă lupt cu morile de vânt, că nu-mi cunosc adevărata valoare, că sunt credul, prea credul, sincer, prea sincer (și cu cine nu trebuie), dar câte nu mi s-au (mai) spus…

În viața reală lucrurile stau oarecum simplu: acesta sunt, vii – mă vezi, întrebi – răspund, analizezi – iei decizia corespunzătoare: suntem sau nu unul pentru celălalt… Și, la revedere sau adio…

În virtual chestiunea cunoașterii reciproce și a simpatiei pentru cineva devine nițel mai complicată. X persoană „pune ochii” pe tine, Y persoană la fel, Z persoană de asemenea. Pot fi N persoane cărora la un moment dat, să le cazi cu drag. De ce? Nu știu. Și pentru că vreau să aflu care este resortul simțibilității lor vizavi de neînsemnată mea ființă, relaționez virtual cu ele. Totul este ok până ajungi ca încet-încet să dai cortina la o parte și să încerci să te prezinți în nuditatea ta abstractă (nu vorbim aici de video-chat!)

Sirenele mele dragi, cărora le-am picat cu tronc virtual, încep să dispară una câte una, înainte de a fi încercat măcar să ne cunoaștem față către față. Și atunci cum să nu „am eu ceva cu femeile”? (că doar n-o să am ceva cu bărbații…). Cum să nu devin misogin? Cum să nu mă abandonez viciului (care la mine se traduce doar prin țigări și cafea – urăsc visceral alcoolul), cum să nu-mi accentuez gradul de sensibilitate, cum să nu-mi neglijez propria ființă (dacă nu am pentru cine s-o fac), cum să nu continui să mă lupt cu morile de vânt? etc. etc.

În felul acesta, cel puțin, am sentimentul că sunt consecvent cu mine însumi și că nu am trișat viața asta făcând compromisuri meschine și trăind în mercantilism, pentru un confort material la fel de relativ ca viața însăși. La ce bun să agonisesc dacă nu iau nimic cu mine „dincolo”, la ce bun să-mi construiesc case dacă ele vor rămâne aici, pe pământ, să genereze adversități pentru intrarea în posesia lor a diverșilor coioți (feminini sau masculini). De ce au dispărut și dispar aceste femei din viața mea? De ce tot ele pretind de la mine dragoste și înțelegere dacă ele însele nu sunt capabile de o minimă înțelegere a ceea ce sunt.

Filosofia vieții, din punctul meu de vedere este foarte complexă și complicată. Din punctul lor de vedere (al femeilor) e simplă și se rezumă la patru noțiuni: casă, mașină, sex și bani. Dacă e cineva care gândește altfel să mă caute. Dacă nu, nu! Chiar rog, cu toată seriozitatea, să fiu lăsat în pace…

„Copacii mor în picioare”!

Lasă un răspuns