DORUL DIN ARȘIȚA NOPȚII
și zgomotul de pas mergând ușor… în mintea-mi înghețată că nici crâmpei de gând nu vrea să izvorască de îndată… sângele meu rămâne drept semn pe degetele tale când mângâi rotundul ochi rămas de veghe vicleană… flămândă… atât de des ascunsă spre mine însumi întoarsă mereu… palida-mi trăire tumult ce-a fost odată… revoltă simt în simțuri răscolitor revers al dorinței… tu, cândva fecioară perversă, îngero, știi ce-mi trebuie și ce-mi pasă mai vii câte un pas spre casă… apoi pleci golindu-mă de viață… cui să mă rog decât cerului meu neștiut, negândit de nimeni, chemat în adâncuri mă simt de sirene-mirese frumoase, parșive… o mare albastră stă liniștită la poale de munte-dorință… inform soarele se scurge prin venele mele… exista totuși cândva un tărâm al întoarcerii scopul era să nu mă sting înainte de vreme….
