EXERCIȚIU DE MEMORIE (II)
După ce am trecut prin cumpăna focului, deocamdată, din prima mea copilărie, nu-mi mai amintesc nimic despre Piatra Neamț și despre perioada în care-mi trăiam copilăria pe strada Plutașului din cartierul Precista.
Memoria mea, amintirea, s-a reactivat astăzi datorită unei anumite știri tv în care mai multe mașini nu puteau fi oprite în derapajul lor pe drumul acoperit cu polei. A fost madlena mea de astăzi. Madlena proustiană, pentru că fiecare dintre noi are în subconștient o madlenă proustiană care declanșată îl poartă pe posesorul ei mult înapoi în timp relevându-i stări și lucruri ce păreau de mult uitate dar care, iată, acum ies dintr-o dată în fața noastră și ne obligă, parcă, să le retrăim.
Tot sondând adâncimea temporală să văd până unde pot ajunge înapoi în timp cu amintirile, după cele întâmplate și trăite la Piatra Neamț, mintea mea nu reușește să mă vadă în altă parte decât în curtea unei școli militare din comuna Roznov, unde locuiam într-o căsuță ca un fel de anexă a acelei școli. Nu știu cum am ajuns acolo, la Roznov, dacă era casa noastră sau nu.
Ancora pe care o simt fixată în creierul meu este legată doar de acea școală, încă activă parțial, unde se aflau doi armăsari ținuți și îngrijiți în grajdurile școlii de către un om special angajat pentru asta. Erau două exemplare incredibil de mari și de frumoase în același timp. Nu puteau fi stăpâniți cu ușurință. Când erau scoși la plimbare legați strașnic în jurul grumazului cu o funie lungă la capătul căreia cu greu se străduia îngrijitorul lor să facă față smuciturilor și tendințelor de a o lua la galop, pe noi, copiii, ne apuca groaza și o zbugheam cât mai degrabă să ne ascundem în casă de unde priveam pe fereastră plimbarea lor măreață. Erau fabuloși. După ce făceau ocolul școlii de două-trei ori erau închiși la loc în adăpost iar noi puteam ieși din nou la joacă.
Am încercat din răsputeri să-mi amintesc ce făceau mama și tata, pe unde erau, chipurile lor, preocupările lor de atunci. Nu reușesc. În memorie îmi apare doar chipul neras și colțuros al unchiului meu, Nea Nicolae, fratele mamei, care în acea însorită și friguroasă zi de iarnă despica niște lemne afară pe o buturugă în fața casei.
Eu eram pe-afară și mă jucam cu o săniuță rudimentară făcută de Nea Niculae. O aruncam înainte apoi săream cu burta pe ea ca să pot aluneca vreo doi metri. Apoi îmi băgam mâinile în zăpadă, făceam câțiva bulgărași și-i aruncam într-un molid pe care-l scuturam astfel de zăpadă. Apoi iar săream pe săniuță.
La un moment dat de după colțul clădirii în care se afla școala militară apar spumegând și agitați, dar înhămați la o sanie cei doi armăsari. Eram în drumul lor. M-a cuprins groaza. Am încercat să mă feresc din calea lor alergând în stânga drumului. Cel care ținea hățurile, văzându-mă pe drum și neputând să-și strunească armăsarii pentru a-i opri, s-a speriat la rândul său și a încercat să mă ferească trăgând de hățuri disperat, dar tot spre stânga. Văzând că se apropiau de mine am luat-o spre dreapta. Vizitiul probabil speriat de ceea ce putea să se întâmple a tras și el spre dreapta. Am vrut s-o iau din nou spre stânga dar nu am mai avut timp. Inevitabilul s-a produs. Am fost prins și frământat în picioarele armăsarilor. Simt și acum copita unui animal pe pulpa piciorului meu. Apoi m-am trezit urlând în brațele lui Nea Niculae care-l înjura de mama focului pe cel care ținea frâul armăsarilor. Mai țin minte că sania cu armăsarii nu s-a oprit, ci că, dimpotrivă, a luat viteză și a dispărut pe poarta școlii pe drumul care ducea nu știu unde…
În afara acelei sperieturi de groază nu am pățit nimic grav. Ce m-a salvat de la o moarte sigură?! Am avut de partea mea trei situații favorabile. Prima a fost că la primul contact cu picioarele armăsarilor care frământau aerul și pământul deasupra mea am căzut pe burtă. Astfel copita pe care am simțit-p pe pulpa unui picior nu mi-a frânt piciorul. Am aflat mult mai târziu că aceste animale inteligente, caii nu calcă și nu-și lasă toată greutatea pe ceva moale și nesigur. Dacă eram cu fața în sus desigur că piciorul meu ar fi fost făcut țăndări. A doua situație favorabilă a fost că sania trasă de armăsari era una militară cu garda la sol foarte înaltă astfel încât a putut trece peste un copil de circa 4-5 ani cu ușurință fără să-l atingă. A treia situație favorabilă a fost că nu m-a prins sub o șină a saniei, ci am fost trântit la pământ chiar în centrul de fugă al atelajului, astfel încât nu am fost atins de tălpile saniei care au alunecat pe lângă mine.
Nu știu cât am fost frământat în copitele cailor. În capul meu nu e decât o învălmășeală de copite, de urlete, de scrâșnet de lemn și metal, de nechezat sălbatic .
Aceasta a fost cea de a doua cumpănă a vieții mele de care-mi amintesc trăind și acum groaza de atunci.
Sania militară trasă de armăsarii pe care-i admiram a trecut peste mine ca un fulger al morții!
