GELOS PE UN CÂINE? – Pildele amicului „X” (IV) –

„Avenit iarna, frigul. Au început să mă doară oasele, spatele, că am și eu o vârstă, nu mai ține ca-n tinerețe…” S-a oprit. A făcut o pauză. Și-a aprins o țigară, a sorbit din cafeaua pe care i-o pusesem pe masă, apoi, amicul meu, a continuat.

„Am citit pe aici, pe la tine, pe facebook, atunci când ai scris despre câinele nevestei mele, că cineva m-a acuzat că aș fi gelos pe câine. N-am auzit prostie mai mare! Ce vină avea câinele? Cum să fii gelos pe un animal? Mai ales că mie îmi plac foarte mult câinii. Pentru devotamentul lor, pentru demnitatea lor. Nu-mi plac deloc, în schimb, pisicile… Problema era la nevastă-mea, nu la câine. Că a început să mă neglijeze, nu-i bai. Că la masă prioritate avea câinele, iar nu-i bai, dar să mă lase și dezbrăcat, acum în toiul iernii, parcă întrece orice închipuire.” Cum adică te-a lăsat dezbrăcat? Văd că ești îmbrăcat adecvat anotimpului geros. Ai căciulă, cojoc de blană, cizme, ce mai, ai de toate, mănuși din piele… „Nu la hainele astea mă refer eu. Știi costumul acela de schi? Cu care mergeam iarna la munte la schiat, dar îl purtam și pe acasă când aveam treburi prin curte și era foarte frig?” Da, îl știu. Albastru cu alb, parcă. „Da, albastru cu alb. Ei bine am vrut, ieri, să mă îmbrac cu el, că mai am niște lemne de tăiat și nu vreau să risc să mă îmbolnăvesc. Ia-l de unde nu-i. L-am căutat peste tot. Degeaba. O întreb pe nevastă-mea, unde-i costumul meu de schi? O văd că tace. N-a zis că nu știe unde e, ci tăcea, ceea ce însemna că știe de el, dar nu vrea să spună. Mai ales că ochii o trădau. Au căpătat o privire vinovată. Imediat am avut o bănuială. M-am dus la cușca câinelui. Am găsit acolo niște resturi din pantalonii mei de schi. Ce făcuse nevastă-mea? Ca să nu-i fie frig câinelui a luat frumos costumul meu și i-a făcut aceluia culcuș călduros. Numai că animalele cu blană știu, nativ, să se adapteze anotimpurilor (fie călduroase, fie geroase). Sunt înzestrate de mama natură. Așa că Lăbuș n-a înțeles gestul și jucându-se cu el l-a făcut bucăți-bucățele.

Uite cum am rămas eu fără costum călduros de schi, acum când a venit iarna, e frig și mă dor oasele.”

S-a lăsat pe spate în fotoliu și privea tavanul în tăcere. Îl priveam la rându-mi. Ce puteam să spun? Încercam să-mi imaginez ce e în mintea și-n sufletul lui și parcă din ce în ce mai mult îl înțelegeam de ce a luat decizia să plece de acasă, să se despartă de un mediu care devenea, în mod evident, tot mai toxic pentru echilibrul emoțional al unui om sensibil…