UN ÎNGER CU DESTIN DE IAD

Din când în când, câte o carte de poezie mai cade în lacul cu lebede deranjându-le plutirea… Dacă nu-i cercetezi cu maximă atenţie traiectoria, căderea ei continuă să te urmărească şi, în cele de urmă (chiar dacă a trecut un timp de la lectură), încerci să te eliberezi explicânduți-o

Vama oglinzilor” (de Ioan Gabriel Coman) este fericita vocabulă ce cuprinde în sine esența unei drame existenţiale (însăși viața autorului). Așadar, în mod obligatoriu, tot ce urmează după acest titlu va fi scris cu sânge si nisip: „sunt os şi flacără”, „rana lui doi”, „otrăvit de lună”, „rană dulce” „Înger cu destin de iad”, „deșert după deşert și teamă”, „nu tu m-ai născut mamă, ci durerea, durerea adâncă”, „crucea de sânge”, „moartea stea sublimă” etc.

Ne aflăm, e limpede, în prezenţa unui poet care nu pozează, care nu face „figură frumoasă” în contextul atât de aglomerat astăzi al celor care scriu şi care-şi publică producţiile literare în regie proprie.

Autorul recurge prin îndelungă deliberare la un limbaj destinat să-i fie pe potrivă. Funcţia sa nu este totdeauna strict muzicală, estetică. Expresiile par a fi produsele absolut necesare universului său referenţial: „(…) Stâlpi unşi de lumină/ scăpaţi-mă de umbra nopții/ prin care v-am văzut/ spânzurători/ Prin razele lunii/ ce-mi aruncă sfori/ am să urc spre cel mai/ de taină eșafod.” (poemul „Freamăt”).

Efortul poetului este ambiguu in încercarea sa de mascare a ceea ce ar putea fi în mod ideal şi pur teoretic, un limbaj strict denotativ (ceea ce nu înseamnă o ornare sau o metaforizare a discursului poetic) pentru că el este, în acelaşi timp, un limbaj destinat så releve, că comunice. Astfel, poetica lui Ioan Gabriel Coman este, totodată, acoperire şi descoperire, mascare şi relevare. Ea se leagă, într-un fel, de ideea de construcţie şi de aceea a artificiului, uneori a jocului: „Sunt unu număr cu mine începutul/ sunt şirul lui unu/ nisip/ os şi flacără/ mă agăţ de numărul invers/ de rana lui doi/ de trei şi mistica lui înceată/ zero coboară spre mine/ ca un melc de apă/ el este timpul/ şi nu aşteaptă/ să mă atingă semnul egal/ opt/ mă lasă alb/ otrăvit de lună/ adormit într-un cal/ ce continuă să fugă/ spre şapte şi nouă, unde fiecare vis este real/ ce va urma urmelor/ cine o să ştie?” (poezia „Sunt unu”).

Versurile din volumul de faţă constituie o metamorfoză continuă după regula de combinaţie şi transformare, puternic personală şi personalizată, fiind una dintre preţioasele taine cu care poetului i-a plăcut să se înconjoare: „Alcooluri opace asemenea cețurilor nordice/ mă albesc până la transparenţă. Nu mai iubesc aproape nimic/ decât câteva animale si plante mărunte, enigmatice/ ce adorm numai în inocenţă./ Maşinăria asta care/ fie ne toarce – fie ne macină/ s-a stricat. Înghite doar/ nonsensuri şi idealuri subţiri/ ori ceasuri orbite de frig./ Mă doare capul ăsta, aşezat pe tabla rece a argintului baroc/ în penumbra lui Carravagio/ după atâtea stele şi otravă.” (Poemul „Piatra 30”).

Vama oglinzilor nu este perfectă, nu este sublimă, nu este rotundă. Este o carte adevărată, peste care nu poţi trece cu uşurinţă pentru că există autonom prin valoare, ca o balanță ce are picior de sprijin miezul unei inimi. Din momentul intrării „pe piață”, se află într-o neiertătoare competiţie a valorilor căreia va trebui şi va reuşi (?) să-i reziste şi să-i supravieţuiască.