COCRETEȚEA LUCRURILOR SPUSE

E aproape un pleonasm să vorbești despre concretețea lucrurilor. Lucrul (obiectul) prin definiție este concret! Dar mai există un soi de „lucruri” care nu sunt chiar atât de concrete încât să nu dea naștere la dubii. Anume „lucrurile spuse”. Acele cuvinte-lucruri spuse pe gură, cu două sau mai multe înțelesuri. De pildă spui cuiva: „iubesc natura are te înconjoară” sau „iubesc perna pe care doarme capul tău frumos”; aceste „lucruri” rostite ar putea avea cel puțin două sensuri: 1. Iubesc natura pur și simplu și/sau te iubesc pe tine în mijlocul naturii; 2. Iubesc perna (pentru că mie în general îmi plac pernele) sau/și iubesc chipul tău frumos care doarme pe o pernă.

Recursul la metaforă, atunci când i te adresezi cuiva, ne definește ca nesiguri pe ceea ce spunem, ne „trădează” oarecum îndoiala pe ceea ce simțim cu adevărat și într-o oarecare măsură teama ca ceea ce vrem noi să spunem (și gândim) să nu fie interpretate în sens contrar, iar persoana vizată să aibă o reacție nedorită voinței noastre. Dacă îi spui pur și simplu, sec, „te iubesc” sau „te urăsc” s-ar putea să te trezești (dacă persoana vizată e femeie) cu vreo poșetă-n cap sau dimpotrivă ar putea să-ți răspundă la fel, asemenea ție. Riscul e maxim ca lucrurile să meargă bine, cum am dori noi, atunci când intervine necunoașterea persoanei, distanța și nevederea la chip. Variabile determinante întru generarea unui tip de reacție sau altui tip de reacție.

Apelul la metafora spunerii este generat, cu siguranță, de frică! Ți-e teamă să nu sperii, prin concretețea verbului pe care ai vrea să ți-l faci auzit, iar persoana respectivă „să fugă”, să dispară…

Și-atunci ce e de făcut? E greu să dai un răspuns. Personal aș opta pentru „spunerea lucrurilor pe nume”. „Bre, te iubesc!” sau „bre, te urăsc!”. Așa s-ar limpezi dintr-o dată apele. Dacă ți se răspunde la fel, abia atunci ar putea să înceapă un real proces al cunoașterii reciproce. Dacă nu, nu! Și iar apele ar fi limpezi.

Ființa umană e duală prin definiție. În „Moromeții” lui Marin Preda sunt multe exemple de acest gen: unul îl salută afabil pe altul, dar, cu voce scăzută, îl înjură.

Baudelaire a suferit de lipsa unor prietenii reale, adevărate, pentru că avea un filtru foarte dur în a selecta prietenii. Când cineva se apropia de el prietenos, Baudelaire nici nu-l privea. În schimb începea să vorbească despre sine: „la 16 ani am omorât-o pe mama cu un cuțit, iar pe la 18 ani, cu un topor, l-am omorât și pe tata”. Dacă cel din fața sa nu o lua la goană, abia atunci Baudelaire își ridica privirea acceptându-i aceluia prietenia.

Așadar, cum facem? Cum e mai bine ca cel care ne interesează să ne înțeleagă adevăratele intenții?…