Madlena de azi: labradorul
Când am scris „lecția biblică a labradorului”, câinele din curtea-n care locuiesc, un exemplar splendid, era în plină putere. Dresat, ascultător, mare, impunător, blând și înțelept. Sărea în lanț de bucurie atunci când mă vedea sau când îi duceam ceva de-ale gurii. Știa când vin acasă de la câteva sute de metri distanță. Îmi cunoștea mașina, zgomotul motorului. Mă întâmpina. Vedeam, simțeam asta.
Acum însă e trist. Latră rar. Fălcile i s-au lăsat iar vocea a devenit mai gravă, mai groasă. Se bucură ca altădată, dar într-un mod care-mi provoacă milă. Labradorul a îmbătrânit și nu-l mai țin picioarele. Mai cu seamă cele din spate. Aproape că se târăște spre porția de mâncare pe care i-o duc din când în când. Nu este al meu. Este al curții și toată lumea îi dă de mâncare.
Lângă el a apărut, nu știu de unde, un alt câine. Nu știu ce rasă e. Puternic, tânăr, de talie mare, alb, gata oricând să muște. Își scoate ghearele și își arată colții atunci când treci pe lângă el. Latră tare, în forță. Ia hrana din zbor când îi este aruncată pentru că nimeni nu are curaj să se apropie de el. Nu știu al cui e.
Stau unul lângă altul. Labradorul și câinele cel nou. Am putut să văd astăzi, mai bine, mai limpede diferența dintre ei. Unul bătrân, aproape neputincios, la final de carieră, celălalt tânăr viguros la începutul ei. Le-am dat să mănânce. Labradorului din palmă, fiorosului din aer… Mi-a venit destul de greu să-i privesc. Pe mintea mea puse stăpânire un singur gând: orice s-ar spune bătrânețea e urâtă! Atât la animale, cât și la oameni…
