15-16 ani să fi avut când am terminat-o cu sportul. Eram foarte bun la sport. Întotdeauna căpitan de echipă la fotbal, mereu cel mai bun la gimnastică și cam la toate disciplinele sportive care existau. Abia terminasem clasa a opta și mă aflam, alături de tata, în Comuna Păstrăveni/ Neamț unde el avea un atelier de reparații radio și televizoare. Era iarnă. Am ieșit afară la zăpadă. Împreună cu un ucenic de-al tatei trebuia să facem lemne pentru foc tăindu-le cu beschia pe o capră de tăiat lemne confecționată în întregime din metal sudat. Înainte de ne apuca de treabă am prins capra de bara centrală și am ridicat-o până la nivelul ochilor cu brațele întinse. Era o provocare. I-am spus ucenicului. Tu poți s-o ridici astfel? Cu brațele întinse fără să îndoi coatele? A încercat băiatul, dar n-a reușit. Ca să-i arăt care e diferența dintre noi doi am mai ridicat-o o dată ca exemplu de urmat. Am tăiat apoi lemne și le-am dus în atelier în dreptul sobei.

N-a durat multă vreme până am început să simt niște dureri cumplite la nivelul abdomenului. Erau dureri care m-au făcut să vărs până și fierea din mine. Am plecat către casa unde locuiam împreună cu tata la soția lui (a doua…). Mama era absentă din viața noastră de ceva vreme. Mai mult m-am târât decât am mers. Gemeam continuu și vărsam la fiecare zece metri parcurși. Gazdele noastre s-au speriat atât de tare încât au zis că nu mai apuc a doua zi, într-atât îmi era de rău. M-au așezat într-un pat, m-au învelit cu o plapumă călduroasă și mai că nu mă și boceau. Nu știu cum am adormit. Cert este că până dimineață durerile m-au lăsat și am revenit la viață.

Timpul a trecut. Am revenit în Piatra Neamț și mi-am re-luat viața destul de complicată pe care o duceam. La Păstrăveni am învățat meseria de la tata, m-am perfecționat în muzică uimind sătenii cu măiestria mea la acordeon și tobe (atunci când tata era la acordeon…). Misterioasa boală care se ivise din senin nu mă uitase și revenea din când în când. Știam deja (de la prima experiență) că atunci când apăreau acele dureri cumplite trebuia musai să mă întind undeva cu fața în sus. Oriunde. Pe o bancă, în pat, pe iarbă etc… Și mai simțeam instinctiv că stând cu fața în sus trebuia să ridic picioarele mai sus de nivelul la care se afla capul. Astfel mă lăsau.

Într-o zi mi-am cercetat corpul să văd ce se întâmplă cu mine atunci când am dureri. Am descoperit astfel că e ceva în neregulă cu zona inghino-scrotală a organismului meu. Ceva străin, ca un ou, se lăsa din abdomen în scrot. Așadar durerile mele abdominale, teribile, erau în directă legătură cu lăsarea oului în scrot. Documentându-mă din cărți am aflat că asta este o hernie inghino-scrotală. Câtă vreme puteam prin apăsări cu mâna să împing acel ou înapoi în abdomen lucrurile erau cât de cât ok. Scăpam de dureri, putând să merg mai departe. Așadar găsisem antidotul.

Până într-o zi, când aflându-mă la plimbare pe Cărarea Leneșului din fața Teatrului Tineretului din Piatra Neamț durerile au reapărut. M-a am așezat pe o bancă cu fața în sus și, discret, mi-am băgat mâna în pantaloni încercând să împing în abdomen corpul acela care mă omora cu zile. Am încercat de mai multe ori și cu insistență dureroasă. N-am reușit. Corpul nu mă mai asculta. Oul străin rămăsese încarcerat în scrot și nu mai ceda. Fiindu-mi din ce în mai rău m-am strecurat pe străzi lăturalnice (necesitatea de a voma revenise) către casă. Ajuns acasă, m-am întins în pat dar miracolul nu se mai producea. Dimpotrivă. Durerile se accentuau și îmi era din ce în ce mai rău. Ca în primul episod la Păstrăveni. Când am ajuns la apogeu cu suportabilitatea am decis că trebuie să ajung de urgență la spital. Se făcuse ora două noaptea. Singura persoană care a fost alături de mine în acele momente cumplite a fost tata, tot tata, Dumnezeu să-l odihnească-n pace. Mama nu știu pe unde se afla. Iată de ce îl caut mai mult pe tata în gândurile mele, și mai puțin pe mama…

M-a dus la spital. Mi-am rezemat capul pe umărul lui și mi l-a cuprins cu dragoste și înțelegere caldă. Am intrat la urgențe. Au venit doi medici care făceau de gardă. Tineri amândoi m-au întins pe patul de consultații. S-au sucit, s-au învârtit, m-au pipăit peste tot. Eu acuzam dureri abdominale de sus și până jos. Nu mi-au dat de capăt. Nu răspundeam la cercetările lor. S-au scărpinat în capete. Ce are domne? Că nu se vede/simte nimic anormal. Atunci cu glasul stins, sleit de puteri am reușit să spun abia șoptit. „Eu cred că am și hernie” Păi de ce nu spui așa domnule, au strigat ei victorios într-un glas. Și fără să mai stea pe gânduri au tras de pe mine pantalonii și tot ce mai aveam pe dedesubt. În fine au descoperit minunea. Aveam hernie inghino-scrotală acută cu ștrangulare. Se impunea intervenție chirurgicală de urgență, numai că fiind noapte și medic chirurg nu exista, m-au programat imediat pentru a doua zi.

A doua zi, pe lângă durerile aferente herniei manifestam ciudate momente de panică. Trebuia să intru la cuțit și asta mă îngrozea.

Atunci a intrat pe rol frumoasa asistentă vindecătoare. A venit la mine să mă liniștească și să mă convingă de faptul că este o intervenție banală, ușor de suportat. Era de o frumusețe cum nu mai văzusem până atunci în toată viața mea de 16 ani. Ochii de un albastru profund, gura senzuală cu buze cărnoase frumos arcuite, un decolteu generos cu pielea fină și sâni la vedere parțial, vocea blândă și caldă, întreg constructul ei m-a convins. Uite o să stau cu tine în sala de operație să mă vezi tot timpul cât domnii doctori își fac treaba. M-am supus. În sala de operație m-au anesteziat de la brâu în jos m-au întins pe spate, mi-au legat mâinile pentru a evita reacțiile mele posibile și mi-au asigurat perspectiva vederii către frumoasa asistentă care stătea pe un scaun în colțul încăperii privindu-mă cu zâmbetul pe buze, așa cum mi-a promis.

Nu știu cât a durat și când a trecut intervenția chirurgicală pe care nici nu am simțit-o.

Acum când rememorez această madlenă care a însemnat trecerea mea de la viața sportivă la o viață de sorginte spirituală îmi dau seama că rolul preponderent în vindecarea mea și trecerea prin acea cumpănă cu bine l-a avut de fapt frumoasa asistentă și mai puțin intervenția medicilor, pentru că medici sunt mulți, dar o asistentă de o asemenea frumusețe trupească și o caldă înțelepciune totodată o singură dată întâlnești în viață. Altfel nu mi-aș fi amintit de ea acum după 56 de ani de existență…

(Visited 16 times, 1 visits today)