PLĂCEREA

Nu încetez să învăţ zilnic câte ceva de la animale, mai mult, mai temeinic şi mai adevărat decât de la oameni.
Am o pisică. Îmi face probleme. Am grijă ca şi eu să-i fac ei probleme. Purtăm dialoguri colorate şi interesante. Vocea pisicii mele (nu ştiu dacă e valabil pentru toate pisicile) are 5 tonalităţi. O bagă la înaintare pe aia care se conjugă cu starea noastră conflictuală sau, dimpotrivă, de mare afecţiune reciprocă.

Mâţa mea e foarte curtată şi la mare căutare (e frumoasă!) în lumea motanilor. Ieri, la uşa casei mele, trei motani şi mâţa mea. Unul rotund şi stufos (parcă era un arici) mă călca pe coadă mai demult. Îmi făcea dese vizite neanunţate şi-mi răscolea prin magazie. Am vrut să-l prind ca să-i aplic o corecţie. Am încercat să-l ademenesc sub diverse forme: cu vorba bună, cu mâncare, cu lăptic, cu cărniţă sau cu kiti-kat. Degeaba. Niciodată nu s-a lăsat păcălit. De regulă, fugea de mine sărind gardul cu o uşurinţă uimitoare. Ieri, însă, am avut şocanta surpriză să constat că motanul nu numai că nu se mai speria, nu numai că nu mai fugea, dar nici măcar nu mă băga în seamă, singurul lui punct de interes fiind pisica mea. Am vrut să-l alung. Nu s-a mişcat decât un metru ca apoi să mi se împleticească printre picioare căutând să-mi prindă mâţa într-o poziţie convenabilă lui. Toate i le puteam trece cu vederea (că deh! sunt şi eu bărbat şi-l înţeleg), dar faptul că nu mă mai băga el în seamă, de data asta, m-a scos din sărite. Am chemat pisica în magazie, motanul după ea (ceilalţi doi şterseseră putina). Am închis uşa, am pus mâna pe un retevei şi jap-jap două la schinare. În sfârşit, a fugit, iar eu m-am răcorit. Auzi, să nu mă bage în seamă. Un amărât de motan zburlit…

Carevasăzică, în lumea animală, instinctul de conservare este mai puternic şi mai dominant decât orice. Primează în faţa alimentației, a dezvoltării organismului şi a apărării (care şi aceastea ţin – ca subcategorii – de instinctul de conservare). Fiinţa îşi riscă propria viaţă pentru a asigura perpetuarea speciei.

Întrebarea care mă frământă pe mine este: dacă acuplarea a două fiinţe nu ar fi însoţită de cea mai teribilă plăcere (orgasmul), oare şi-ar mai risca motanul viaţa pentru a se împreuna cu pisica mea? Ar mai fi sexul, pentru om, majora (dacă nu singura) motivaţie a actelor sale competiţionale (aşa cum susţine Freud)? Eu cred că nu! Fără plăcere, sexul ar fi trecut în plan secund la capitolul „şi altele” alături de alte preocupări minore. Ceea ce-l face pe el suprem şi îl pune în poziţia de a ne guverna existenţa (chiar dacă nu vrem să recunoaştem asta), este PLĂCEREA pe care o poate genera. Aşa a fost setată fiinţa, orice fiinţă! Mai puţin i-ar interesa pe oameni să aibă urmaşi dacă această „motivaţie” existenţială nu ar fi însoţită de plăcere. Viaţa noastră este dirijată de plăcere. Perversiunile au apărut (şi în lumea animalelor există!) din dorinţa de a face ca plăcerea să fie cât mai intensă.

Fără sexe nu ar fi existat războaiele, nu ar fi existat competiţia, progresul. Pentru că sexul potenţează (şi de cele mai multe ori tulbură) minţile.

Cel mai sinistru exemplu (întru ilustrarea intensităţii plăcerii) pe care l-am întâlnit vreodată este cel al Călugăriţei: o insectă care-şi mănâncă masculul în timpul actului sexual. Masculul nu fuge, nu se apără, ci se lasă devorat. Când „acţiunea” se încheie, masculul este deja pe jumătate mâncat de partenera sa…

Cât de mare trebuie să fie plăcerea ca să consimţi, instinctual, la actul devorării tale?
Dar câte femei-călugăriţe nu există şi nu mişună printre noi, ha?