MADLENA IUBIRILOR PURE

0

Se numea Elena Dumitrescu. Nu era cea mai frumoasă elevă de la școala mea  (Nr. 4) din Piatra Neamț. Era în schimb cancerul inimii mele și a sufletului meu. O iubeam atât de mult încât, mi se pare, toată școala știa. Viața mi se oprea loc atunci când o vedeam, când eram în preajma ei. Norocul sau ghinionul ne-a adunat în aceeași clasă la care dirigintă era o tânără frumusețe (Gregorian, pe numele său). Diriginta observase (simțise?) iubirea mea neputincioasă, blegoasă față de Elena și că s-o alimenteze, să-i dea o șansă de manifestare ne-a trimis într-o bună zi, la o lecție de geografie, specialitatea sa, în laboratorul de geografie după niște hărți de care, acum sunt convins nu avea nevoie. Dorea doar să ne acorde șansa de a fi împreună doar noi doi, să ne acorde o clipă de fericire, de taină numai a noastră. Eu și Elena singuri în laboratorul de geografie într-un moment în care toată școala era goală, elevii și profesorii fiind la ore. Emoția mi se urcase în gât și la cap. Aproape mă sufoca. În loc să trăiesc momentul și să mă bucur de această clipă unică am început să caut conștiincios, prin rastele hărțile cu pricina având grijă totodată să stau cât mai la distanță de Elena care, fată deșteaptă, mima căutarea. Am găsit hărțile și ne-am întors în clasă spre mirarea dirigintei care s-ar fi așteptat probabil ca această căutarea să dureze cel puțin până la terminarea orei de curs. Evident că nu avea nevoie de hărți pentru că le-a lăsat așa, făcute sul, cum le adusesem, lângă tablă, sprijinite de perete…

Am afirmat și afirm că iubirea mea era blegoasă. N-am știut niciodată ce trebuie să fac. Eram intimidat și prăbușit în propria mea ființă de acel sentiment atât de năvalnic încât nu aveam altă rațiune de a fi. Pe de altă parte Elena nu mă prea încuraja. Mai spre deloc pentru că atenția ei era îndreptată spre Pendus (căruia eu îi spuneam Pandilă), un coleg de clasă comun. Nu era mai frumos ca mine, nu era deștept de loc (anul următor ajunsesem să-i dau meditații pe bani și pe mâncare). Într-un singur punct era mai bun: la fugă. La educația fizică aveam proba de 100 de metri contra timp. Pendus mă depășea de fiecare dată. Nu cred că din acest motiv, ci mai degrabă pentru atenția pe care i-o acorda Elena, Pendus zis Pandilă a mâncat bătaie de la mine de mai multe ori. Așa, pe nepusă masă, îi mai ardeam câte o palmă…

S-a întâmplat ca la joacă fiind, în curtea școlii, Elena să se împiedice și să cadă, astfel încât fustița să i se ridice peste mijloc, lăsând fundul la vedere. Puteam s-o privesc în voie, nimeni n-ar fi băgat de seamă, dar mi-a fost rușine și m-am întors cu spatele să nu creadă ea, atunci când se va ridica, grozăvia că eu i-am văzut fundul.

Locuia pe o stradă aflată într-un fel de triunghi stradal alcătuit din mai multe case astfel încât puteai ajunge la ea indiferent pe unde o luai. Și era destul de mare, cu multe clădiri. O urmăream când ieșeam de la școală și pentru a o întâlni din nou și din nou înconjuram acel triunghi de mai multe ori pentru a-i ieși în cale. Mă vedea. Zâmbea. Înțelegea.

Într-o iarnă în fața casei ei se iscase o bătaie cu bulgări de zăpadă. Eram trei, eu, ea și încă o fată. Ea se autointitulase „curajul șoricelului”. Nu doream să mă nimerească așa că am prins-o de mâini și am împins-o spre gard. I-am fixat brațele ca și cum aș fi crucificat-o pe gard. Niciodată nu am fost atât de aproape. Îi simțeam respirația. Era îmbujorată. Gâfâia și mă privea fix în ochi. Aștepta. Pulsa în ea viața, dorința, bucuria, tinerețea, inima, totul… N-am făcut nici un dreak. Am slobozit-o și am plecat acasă cu inima frântă. Aș fi putut s-o sărut. De ce n-am făcut-o?

Anii au trecut. Școlile se terminaseră. Am aflat că s-a mutat cu familia la Turnu Severin. M-am dus după ea. Într-un oraș mare, străin, întrebam ca un dobitoc pe unul, pe altul dacă auzise cumva de o fată cu numele Ileana Dumitrescu. Oamenii mă priveau mirați și dădeau din umeri invariabil. Nimeni nu auzise nimic.

Ileana a fost cea mai curată iubire pe care am trăit-o vreodată. Acum amintindu-mi de ea îmi dau seama că o iubesc încă. În galeria iubirilor pure este prima. Pe locul doi se află diriginta pe care am iubit-o la fel de pur, dar cu năbădăi…

(Visited 35 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.