MMM, MIROASE BINE
Nu frumos, ci bine. Cum poți să spui despre cineva pe care abia îl vezi pentru prima dată că-ți place pentru că „miroase bine”? Nu frumos, nu interesant, nici plăcut, ci „bine”! Și totodată să-ți strălucească ochii când îl/o privești. Viața ne arată că, de regulă, animalele au obiceiul acesta, cu predilecție câinii se miros de îndată ce se află bot în bot…
Mi s-a întâmplat asta cu mulți ani în urmă. Eram în vizită la o colegă de cenaclu. Discutam, la o cafea, de una de alta, puneam țara la cale, liniștiți, echilibrați până a apărut o doamnă, realmente o doamnă (prietena colegei mele). Hai să vă fac cunoștință. El e Liviu (pseudonimul meu de cenaclu), iar ea e doamna X. M-am ridicat, i-am sărutat mâna (am citit eu că așa se face…), prilej care i-a dat ei ocazia să exclame: „mmm, miroase bine”. Fapt ce m-a nedumerit. Mi-am reluat poziția, anume șezând, și am trecut la analiză (prost obicei!). Cum adică miros bine? Ce mama dreak vrea să spună femeia asta, că doar nu mi-am turnat o sticlă de parfum pe mine? E adevărat, mereu am folosit un parfum, dar discret, un puf sau, hai, puf-puf dar nu mai mult. Era aici ceva care-mi scăpa pe moment dar care mi se cuibărea în creier ca o lumină i-luminatoare… Exclamația doamnei avea o dâră de sexualitate în ea. Apoi felul în care mă privea (știu ele femeile ce spun) mi-a întărit această concluzie. Nu mi-a plăcut. În genere nu-mi plac chestiile astea așa din prima.
Așadar, m-am ridicat și, politicos, mi-am luat rămas bun și la revedere…
