TRISTEȚEA DIN OCHII ÎNGEREI
Îngera Alexandra s-a apropiat de mine cumva din spate, căci plutirea ei diafană, cu aripe ușoare de jad, nu putea fi simțită de oameni, ci doar de îngeri asemenea ei… În noaptea senină mă cuprinse în zborul ei fără să prind de veste și mă purta pe câmpiile Elizee pe care tocmai le visasem de atâtea ori… imateriale, imaginare, de necuprins. Eram captiv, prizonier și sclav totodată, dar minunat în căldura trupului său de sidef.
Am vrut s-o privesc întorcându-mă brusc. Nu încă, nu, șopti Îngera. Nu încă pentru că vei fi surprins de înfățișarea mea. Și totuși, dintr-o zvâcnitură m-am smuls din brațele-i vrăjelnice, în fapt aripe de noapte, ca noaptea însăși cuprinzând cerul înstelat și-am privit-o. Îngera Alexandra era Îngera! Mi se pare mie sau ai un pic de botic, am întrebat-o timid de teamă să nu dispară iar nepăsătoare ca de atâtea ori când se apropia de mine… Mda, sunt un pic bosumflată, de aia n-am dorit să mă vezi… De ce chipul tău adună umbre în ochii fără culoare? Nu știu mi-a răspuns. Dar lasă, hai să coborâm pe pământ acolo unde e locul tău. Își întinse o aripă după umărul meu și înfășurându-mă plana ușor în zboruri circulare spre țarina eternă. Acum, că tot ai venit cu mine pe pământ, ieși la o cafea și o țigară? Mă așteptam la un refuz îngeresc, cum numai Îngera știe s-o facă, dar nu, ea mă întrebă dacă am brichetă. La ce-ți trebuie ție brichetă când tu cu o sclipire de ochi poți aprinde orice rug? Nu mi-a răspuns și realizând perplexitatea mea a scos de sub aripa-i stângă bricheta ei. Deci Îngera Alexandra avea brichetă. Și țigări avea, adică Îngera fumează!? Nu cumva e Tălpășița deghizată-n Îngeră? … Mai ales că în zbor am reușit să-i văd cu coada ochiului un tatuaj pe piciorul ei îngeresc. Știam că doar Tălpășița are tatuaje. M-am dat un pas înapoi, de fapt stăteam locului țintuit, numai în capul meu se întâmpla retragerea. Bănuitor, am început s-o descos, să văd ce era de fapt. Care e viața ta, cum e să trăiești dincolo de nori, ferită de ochii muritorilor de rând? Cum să fie, bine, zise. Dar de ce mă ucizi tu clipă de clipă, de ce sufleul meu se stinge când te privesc acum, chip rotund de fată adevărată de parcă ai fi asemenea mie. Dar, nu, nu vreau să te ucid, zise, uite eu am aici un tatuaj pe picior și pentru fiecare părticică de suflet omenesc mai adaug câte o linie, chiar dacă voi muritorii nu vedeți asta sau vedeți doar ceea ce ochii voștri văd și las eu să se vadă și dacă nu-ți place n-ai decât, stinge-te. Aha, deci era Tălpășița…
Bine atunci, zic. Astă seară am să-ți fur imaginea chipului tău îngeresc pe care o voi ascunde sub pleoape și-am s-o slobozesc acasă într-o glastră cu trandafiri roșii și galbeni…
N-a mai spus nimic Îngera Alexandra. A mai fluturat de două ori din pleoape și se înălță plutind ușor spre înalturi așa cum au făcut toate îngerele mele pe care le-am întâlnit și de care nu m-am putut apropia niciodată
Rămas singur în noaptea rece priveam cerul. Undeva sus, în înalturi se ghicea o ușoară briză de toamnă-iarnă. Era Îngera, o adiere îmi învăluia făptura și odată cu ea adormeam înfrigurat temându-mă că noaptea care va veni n-o voi mai vedea așa cum o văzusem acum…
