SAXOFONISTUL
Soției prietenului meu nu-i place să facă piața. Mi-a mărturisit asta cu amărăciune și cu o oarecare tristețe exprimându-și nemulțumirea că doar el merge la piață, că doar el trebuie să facă cele mai importante drumuri și că de cele mai multe ori doar el trebuie să gătească, nevastă-sa fiind preocupată de un altfel de gătit, gătitul pe bază de creme și de acid hialuronic… Îmi spunea toate astea în timp ce ne îndreptam cu aplomb spre hala de pește din Halele Centrale ale Ploieștiului. Mergeam prin fața anticariatelor înșirate pe trotuarul perpendicular pe clădirea halelor, când la un moment dat, am auzit din parcul alăturat, o muzică extraordinar de frumoasă care te ungea pe suflet. Am rămas cu o carte în mână, pe care tocmai o răsfoiam și cu urechile ciulite m-am întors cu fața către parc căutând din priviri sursa acelei melodii ce se revărsa sub soarele amiezii peste grădina împodobită cu toate culorile toamnei. Era un saxofonist însoțit de o boxă portabilă alcătuind astfel un fel de orchestră. Am rămas minute în șir ascultându-l. Saxofonistul cânta nu atât pentru publicul care-i punea câte un ban într-o cutie, ci mai mult pentru el însuși, mi se părea. Cu ochii închiși își plimba degetele pe „claviatura” saxofonului unduindu-și corpul la stânga și la dreapta după cum își simțea propria-i muzică…
Soția prietenului meu e pianistă și mare amatoare de muzică. O cameră din apartamentul lor era în întregime ocupată de un pian cu coadă la care distinsa își exersa talentul… . Așa mi-a venit ideea să-i sugerez amicului s-o aducă pe nevastă-sa la piață povestindu-i de saxofonist. A convins-o și miracolul s-a produs. Femeia, suflet sensibil, a căpătat din senin obiceiul de a merge în fiecare zi la hale, deși nu era neapărat necesar s-o facă. Se întorcea mai cu nimic. Întârzia mult, venind cu câte un măr, o caserolă de zmeură sau de afine etc. ca să nu vină cu mâna goală și ca să poată spune că a fost la piață. Comportamentul ei se schimbase. Devenise oarecum ciudat, amicul meu intrând la bănuieli.
Într-o zi când nevastă-sa se pregătea să meargă la cumpărături, gătindu-se nevoie mare, s-a hotărât s-o urmărească, să vadă el de ce întârzie și pe unde-i umblă pașii. Nu mică i-a fost mirarea când a zărit-o ducându-se glonț la saxofonist, așezându-se pe bancă lângă el nu înainte de a-i vărsa aceluia o sumă consistentă în cutia de colectarea banilor. Saxofonistul își termina partitura apoi se așeza lângă ea. Îi lua mâna, i-o săruta, îi zâmbea. Femeia era copleșită. Stăteau așa multă vreme cine știe ce vorbindu-și…
Era clar. Nevastă-sa îl înșela pe amicul meu cu saxofonistul. Inevitabilul s-a produs. S-au despărțit. După ceva vreme, trecând prin parcul din fața Halelor Centrale, am auzit aceleași sunete vrăjelnice venite parcă din alte lumi. Saxofonistul cânta la fel: cu ochii închiși unduindu-și corpul la stânga și la dreapta. Nu mai avea boxa portabilă care să-i asigure fondul muzical. De data aceasta lângă el se afla fosta soție a prietenului meu care-l acompania la o pianină electrică pe care la rându-i alcătuia acorduri minunate. Am stat în umbra unui anticariat urmărindu-i și ascultându-i îndelung. Merita. Muzica lor era minunată. M-am simțit oarecum vinovat de această împlinire a două destine care existau unul pentru celălalt, dar care nu se știau…
