VISUL ETERN
Pentru ce iubesc eu verticala, pentru că așa pot ajunge la cer să-mi desfășor eșarfa primită în dar odată când dormeam cu tâmpla rezemată de subgenunchiul Îngerei și câmpul orizontal al florilor albe adormise visându-și crinii și macii deolaltă gândul meu ca un pod peste care să treci cu pașii lenți și conduri plutitori, aripa alunecă în faptă cu zborul ei în cădere…
…visul unei seminții de zei, parfumul clipei care stă țintuită pe geamul mat despărțind noaptea de noapte în zi tăcerea tăcerii se întronează-n final de ființare… e iarnă și mișcarea în esența ei a căzut în capcana gheții intruzive cu stele albastre și albi porumbei aer sufocat în rostul respirării abisului… drumurile tale toate se revarsă-n curcubeie… eternul început niciodată sfârșit… piramide viitoare aruncate-n deșertul cerului fiindcă un zeu al florilor îți stă pe creștet ca o diademă… setea și foamea oare ce sunt ce rost când soarele nu-i…
… lumina vine-n fiecare noapte să-mi vegheze somnul tăcut, inexistent… o singură speranță mai sunt: visul etern…
