DE-ALE LUI MARIN PREDA (II)

Sperietori de ciori
„Am văzut zilele astea ceva foarte vesel în saloanele de artă „Apolo” de pe Calea Victoriei. Sculptură pop-art, dacă nu cumva mă înșel asupra denumirii. Era prezent mult tineret. Nu știu dacă aceste sperietori de ciori (fiindcă așa îmi păreau acele producțiuni plastice expuse în salonul de jos, se puteau vedea și din stradă) erau sau nu pe placul cuiva, dar mie mi-au descrețit fruntea. Grotești, copilăresc sinistre, aceste întruchipări caraghioase, compuse din fier forjat, măști de gaza și alte elemente, constituind parcă probe ale unei civilizații arse de incendii uriașe, ne înveselesc prin prezența imaginației care contribuie la alcătuirea lor și care pe această cale au, deci, ceva legătură cu arta cea mare, așa cum a avut totdeauna caricatura în formele ei cele mai diverse. Cine nu e convins de această apropiere poate răsfoi și găsi asemenea viziuni într-un album de reproduceri de Bosch, Bruegel sau chiar Goya.
- Cum poți să afirmi așa ceva?, îmi spune în clipa aceea un cunoscut care parcă îmi ghicise gândurile. Nu merită apropierea de arta cea mare nimic care poate fi făcut cu ușurință de oricine, chiar dacă istoria civilizației artistice ar fi creat de mult tipare și pentru astfel de elucubrații. Stăm prost mon cher, continuă el într-un autentic și nesimulat stil caragialesc, dacă am ajuns să ne împăcăm cu ideea că nu mai avem ce spune și am început să-i imităm pe copii, căzând în mintea lor, care orice-ai zice nu pot crea nimic, lipsindu-le, fiindcă sunt prea mici, Ideea, singura capabilă să coaguleze într-o viziune originală ceea ce ne aduc simțurile. Arta abstractă are, fără îndoială, un sens: e o artă decorativă! Pus pe pereți, un tablou de Kandinsky sau de Vasarely nu arată deloc rău. Dar unde să pui năzdrăvăniile astea? În parcuri, să-i sperie noaptea pe îndrăgostiți? În holurile caselor de cultură, să-i nedumerească pe tineri muncitori, sau nu cumva crezi că-și au locul în muzee?Cum?! Lângă Paciurea, autorul genialelor Himere? Blasfemie! Ai să zici că în acest caz ar trebui scoase și aruncate la gunoi și acele opere de artă primitivă ale negrilor, compuse din simple bucăți de lemn în care un măr de metal în burtă închipuie buricul, și niște cui înfipte în cap, părul din cap. Ei bine, ce-i fi găsit dumneata interesant chiar și în asemenea așa zise opere în care deformarea și monstruosul nu sunt decât expresia neștiinței de a crea, ca și la copii, și care își o justificare în muzee doar fiindcă reprezintă copilăria autentică a artei și nu arta copilărească făcută cu premeditare? Ei bine, mie nu-mi plac și fac vinovată de decăderea artei acea tendință din arta plastică a vremurilor noastre care împinge creația artiștilor spre dispariția formelor coerente. Eu nu concep ca din tragedia unui oraș distrus de bombardament domnul Picasso să facă artă abstractă. Moartea și suferința nu sunt abstracte, iar țipătul unei femei nu-mi apare în conștiință sub forma unor mâini diforme ridicate în sus și a unui chip scălâmbăiat cu ochii puși de-a curmezișul figurii. Nu trebuie intitulat un asemenea tablou Și încă Picasso nu e un exemplu convingător, fiindcă el a pictat admirabile pânze cu femei și copii în care membrele corpului stau la locul lor într-o armonie care ne amintește de cei mari… Arta înseamnă, între altele, și memorie. Admirăm pe regina Nefertiti nu numai pentru că e o frumoasă persoană, ci și pentru că prin ea imaginația noastră reconstituie vechiul Egipt, vechea sa civilizație, vârsta noastră dându-ne fiorul eternității! Or, ce fior pot da aceste drăcovenii din fața noastră omului din anul 10.000, presupunând că ele s-ar păstra până atunci printr-o întâmplare? Ei, ce fior?
Și fiindcă eu continuam să fiu vesel și să surâd, omul meu tăcu, mă privi pieziș câtva timp, așteptând, și pentru că probabil văzu că n-aveam de gând să renunț la veselia mea și să-i răspund, îmi întoarse spatele și ieși furios din expoziție.”
(Din Imposibila întoarcere)