LA MARGINEA CERULUI ALBASTRU
Cunoști acea febră tremurată care ne străbate în răceala amintirilor, acea nostalgie fără hartă, dorul unui ținut pe care nu l-am locuit niciodată și totuși îl purtăm în sânge? O cunoști, sunt sigur, fiindcă și tu, asemenea mie, trăiești la marginea cerului albastru și îți lași aripile să se încerce spre înalt. Există un loc ce-ți poartă chipul, unde frumusețea nu obosește, unde bogăția este tăcere și liniștea respiră adânc. Acolo, fantezia a ridicat o catedrală fără nume, sculptată din vis și lumină, iar fericirea s-a unit cu tăcerea într-o nuntă fără martori.
Să respirăm, așadar. Să visăm. Să întindem ceasurile până când timpul se dizolvă în infinitul simțurilor. Acolo ar trebui să ne fie traiul – în acel spațiu unde orele, încetinite, adăpostesc mai multe gânduri, mai multe doruri încă nerostite, mai multă viață nerisipită. Pe suprafețe lucitoare, ca niște ferestre către sine, trăiesc picturi cuminți și adânci, impregnate de o cucernicie tăcută… asemenea inimilor noastre.
