PIANUL ȘI NEFERICIREA
Toată viața mea am iubit pianul și încă îl iubesc. De mic copil l-am iubit. Când eram prin clasa a șasea elementară frecventam la Clubul copiilor (sau elevilor?) din Piatra Neamț un Cerc de pictură. La întoarcerea spre casă treceam pe lângă Școala de artă (sau de muzică?). De fiecare dată auzeam un pian răsfirându-și melodiile prin fereastra deschisă. Mă opream și ascultam îndelung.
Într-una din zile nu l-am mai auzit. Împins de o pornire irezistibilă și nesăbuită (pe care am simțit-o atunci în lăuntrul ființei mele) am intrat, pe furiș, în școală. Știam oarecum exact unde trebuie să se afle pianul, după sunetele pe care le sorbeam din stradă. Am găsit sala, am deschis ușa ușor, nu era nimeni. În mijlocul sălii trona un pian maiestuos. Mi se părea imens. Era brun-roșcat și-și întindea coada către fereastra deschisă. M-am apropiat de el și irezistibil am apăsat cu teamă prima clapă, apoi încă una și încă una până am început să cânt ceea ce învățasem eu la un acordeonul pe care-l aveam acasă.
Suna atât de frumos. Era o minune! Nici un instrument muzical nu-ți umple făptura atât de deplin cum o face sunetul de pian. Am interpretat o melodie, două, trei și, la un moment dat, se deschide ușa. Cineva a băgat capul să vadă cine cântă (probabil). Apoi a dispărut. M-am speriat teribil Am crezut că e paznicul și că urma să fiu înhățat și dat pe mâna Miliției. Intrasem acolo pe furiș și credeam că am comis o infracțiune. M-am ridicat dorind să dispar cât mai repede. N-am apucat să ies pe ușă că cineva m-a oprit (cred că era o doamnă) și m-a invitat în biroul directorului. Acela m-a supus unui tir de întrebări, dar rostite cu prietenie. Apoi m-a supus unor probe vocale. Eu cu vocea stau extrem de prost. Am ureche muzicală, dar nu am voce deloc. La final, directorul (așa am dedus eu, pentru că din cele trei persoane prezente acolo, el dicta) m-a întrebat dacă nu vreau să vin, să mă mut, la ei în școală, că se ocupă ei de toate formalitățile. Am zis da, eram în stare să fac orice mi-ar fi spus ei. Simțeam în mine spaima intrusului care a comis o fărădelege.
Am plecat. Ieșit în stradă am fugit înspăimântat până acasă și din acea zi am ocolit permanent Școala de muzică. Poate că a fost una din marile șanse pe care viața mi le-a oferit și pe care am evitat-o, fugind de ea, îngropând-o în subconștientul meu.
Apoi, adolescent fiind (și, mai târziu, adult) mi-am dorit aproape dureros să întâlnesc în cale o fată, o femeie care să cânte la pian și pe care s-o iubesc necondiționat.
Au trecut anii. Între timp m-am însurat, am divorțat, am umblat prin țară practicând tot felul de meserii. Am fost un greier, niciodată preocupat de cum îmi va fi ziua de mâine!
În urmă cu vreo 20 de ani s-a întâmplat să fiu invitat în casa unei doamne. Surpriza mea a fost imensă când am văzut că în mijlocul sufrageriei, pe care o ocupa aproape în întregime, se afla un pian cu coadă aidoma celui pe care am cântat la Școala de muzică din Piatra Neamț în copilărie. Surpriza și mai mare însă, aproape dureroasă, a fost când doamna respectivă s-a așezat la pian și a început să cânte. De ce dureroasă? Pentru că mi-am dat seama că nu mai simt nimic. Sunetele melodioase ale pianului treceau pe lângă mine fără să mă atingă, virtuozitatea doamnei nu mă impresiona deloc. Nu mă (mai) înțelegeam. Toată viața mi-am dorit să întâlnesc o femeie care cântă la pian. Acum viața mi-a scos în cale o femeie frumoasă, mai tânără decât mine cu vreo 17 ani, care nutrea oarece sentimente pentru mine și care, iată, nu numai că știe să cânte la pian dar mai și posedă unul măreț „în carne și oase”. Am fost nefericit și tot drumul întoarcerii spre domiciliu m-a frământat această nesimțire care mi se cuibărise-n suflet.
Așadar, cine a spus că atunci când îți dorești foarte mult un lucru și, în sfârșit îl ai, fericirea de a-l avea dispare. Importantă ca sentiment rămâne dorința care-ți dinamizează acțiunile. Împlinirea dorinței este un fel de sfârșit, un capăt de drum…
Viața, în anumite momente, este teribil de ciudată! Și nu suntem noi în măsură să-i deslușim tainele și toate nuanțele.
Există cineva care ne diriguiește pașii pe drumurile pe care le merităm și pe care trebui să le parcurgem pentru a ne descoperi pe noi înșine…
