EXERCIȚIU DE MEMORIE (IV) – MINUNEA DE PE SCENĂ
Amintirile din cea mai îndepărtată copilărie pot avea rezonanțe dramatice în mintea noastră de adult sau ne înduioșează și ne aduc o lumină nostalgică-n priviri. O asemenea oază de lumină, în exercițiul meu de a încerca să văd până la ce adâncime temporală poate ajunge mintea mea este strict legată de existența în casa noastră a unui instrument muzical, un acordeon. Este momentul când îmi apare pentru prima dată-n memorie prezența tatălui. El a dorit să aibă mereu în casă un instrument muzical, chit că era armonică, muzicuță sau acordeon. De la el am învățat să cânt. Îl ascultam ore întregi vrăjit de sunetele pe care le puteau scoate niște degete puse ici și acolo pe o sumă de pârghii albe și negre, claviatura acordeonului. După ce tata se sătura de cântat, luam acordeonul (care era mai mare decât mine) mă urcam în pat, îl sprijineam de genunchi și de piept și încercam să reproduc ceea ce auzisem mai înainte când tata scotea din acea misterioasă cutie melodii uluitoare. Aveam ureche muzicală. Nu știu dacă mi-a arătat ceva cineva vreodată unde să pun degetele, pe care clape să apăs. Mai degrabă am învățat singur. În foarte scurt timp am ajuns să cânt mulțumitor, dacă nu chiar bine.
Un eveniment remarcabil pentru mine, la acea vârstă, l-am trăit când în comună se duse vestea că la Căminul Cultural va veni să cânte din acordeonul său magic, celebrul Marcel Budală. S-a iscat o mare vânzoleală. Lumea aștepta momentul ca pe ceva extraordinar. În iureșul vânzolelii, în ziua când urma să se desfășoare evenimentul-spectacolul, m-am trezit nu știu cum, nu știu de cine îmbrăcat în costum național, în spatele cortinei pe scena Căminului Cultural. Urma să cânt eu, la acordeon, înaintea marelui instrumentist venit tocmai de la București. Oamenii aflaseră că un copil va cânta cu Marcel Budală. Sala era arhiplină. Unii, fiind vară, se urcaseră pe ferestre și de afară își întindeau gâturile să vadă cât de cât minunea de pe scenă care eram eu. Nu știu dacă simțeam ceva. Auzeam hărmălaia din sală și asta mă speria teribil. Eram ghidat de alții. Mi s-au legat curelele acordeonului la spate ca să nu-l scap din brațe, mi s-a adus un scaun, am fost așezat și cortina din fața mea s-a despicat în două fiecare parte alunecând spre stânga și spre dreapta. S-a făcut dintr-o dată liniște. Am început să cânt. Nu știu ce, nu știu cât. Am mai auzit, când m-am ridicat să plec, aplauze și strigăte. După mine a apărut, în sfârșit, marele Marcel Budală ale cărui melodii le-am sorbit cu nesaț și foame de copil din culise.
Acolo se sfârșește singura mea amintire frumoasă de la acea vârstă. Pe scena unui cămin cultural din comuna Roznov.
