MADLENA DE AZI – LUMINA COPILĂRIEI MELE

Lumina copilăriei mele nu a fost mama, nu a fost tata, ci bunica. Dumnezeu s-o odihnească-n pace. O chema Floarea, o minune de om. Fără ea, nu știu cum ar fi decurs copilăria noastră. Fără cele necesare traiului zilnic și cerințelor de la școală. Pentru a ne asigura hrana, se ducea, biata de ea, să scormonească prin gunoaiele strânse în groapa comună de la marginea orașului pentru a strânge o traistă de cârpe pe care apoi le ducea la DAC, iar cu bănuții obținuți astfel ne cumpăra o pâine și nițică marmeladă. În alte zile, câțiva cartofi…

Era bolnavă. Bătrânețea își pusese amprenta peste trupul său firav. Nu auzea bine, nu vedea bine. Venea câte o dată, ducând în spate traista cu cârpe, gâfâind și văitându-se de ceva ce noi nu înțelegeam ce este. Intra în curte, arunca la repezeală traista din spate și se așeza pe cerdac ținându-se cu mâna de abdomen. „Vătămătura” zicea ea. Vătămătura m-a apucat iară.

          Avea grijă de noi. Mama era plecată la mama naibii, tata era plecat la tata naibii.

          Când tovarășa învățătoare de clasa a patra mi-a cerut să vin la școală cu părinții, pentru că hainele mele miroseau a fum, din pricina sobei în care lemnele, adesea ude, ardeau mocnit, cine să vină… Bunica a intrat în panică și era străbătută de o emoție pe care și astăzi o văd pe chipul său ofilit. Totuși, și-a pus singura rochie „de curat” pe care o avea ( o rochie din molton cu flori de sus până jos) și a venit la școală. N-a înțeles nimic din ceea ce i-a spus învățătoarea, dar a venit, așa cum a putut și m-a scos din dificultatea de a explica în fața clasei de ce hainele mele miros a fum.

            De câte ori îmi vine-n minte chipul bunicii mele, o îmbrățișez în gând și mi se umezesc ochii. Bunica a fost lumina copilăriei mele!