DE CE NU M-AM RE-CĂSĂTORIT

Multă lume m-a întrebat asta. Întotdeauna mi-a fost greu să-i fac pe oameni să înţeleagă felul meu de a fi, modul în care gândesc eu, viziunea mea asupra instituţiei căsătoriei care nu este o glumă care nu este o joacă de-a oamenii ce se drăgălesc, care nu este/nu ar trebui să fie o luptă între cele două persoane protagoniste. 

CĂSĂTORIT SAU NU?

Atunci când cunoşti pe cineva şi te îndrăgosteşti de acel/acea cineva, te îndrăgosteşti de acea fiinţă aşa cum este ea „în mediul ei natural”: rebelă, frumoasă, urâtă, liberă, sălbatică, romantică, distinsă, boemă, elegantă, înaltă, scundă, spirituală, din topor, sexi, săracă, bogată, credincioasă, atee, deşteaptă, proastă, de la ţară, de la oraş etc. etc. Pe lângă aceste atribute, fiecare fiinţă vine într-o relaţie cu întreg trecutul ei, mai frumos, mai urât, mai bogat sau mai sărac, cu toată experienţa sa existenţială până în momentul în care ai/te-a întâlnit-o/întâlnit. 

Căsătoria, unirea celor două destine este un eveniment capital în viaţa fiecăruia. Apar acorduri nou descoperite, dar şi dezacorduri, acceptări, dar şi respingeri, acumulări, dar şi renunţări. Într-un fel sau altul “ciocnirea” dintre doi îndrăgostiţi produce stricăciuni în întregul fiinţei amândurora.

Căsătoritul/a va încerca întotdeauna să-l schimbe pe celălalt. Fiecare vrea ca celălalt să simtă ceea ce simte el, să-l schimbe în sensul dorit de el/ea, să-l acapareze pentru sine, să-l facă prizonier al sufletului său şi chiar, mai concret, prizonier al locuinţei sale. Unul atentează la libertatea de mişcare a celuilalt.

Mai grav este când se atentează la libertatea spiritului. Vrem ca soţul/soţia să fie numai al/a nostru/noastră (trup şi suflet). Astfel cei doi constată, la un moment dat, că nu mai sunt ceea ce au fost când s-au cunoscut, că sunt alţii, oameni nou apăruţi pe care nu-i ştiau, că nu se mai satisfac reciproc în cele mai tainice dorinţe şi aşteptări. Şi-atunci apar dramele, neînţelegerile, certurile, amanţii şi amantele, apare adulterul. Despărţirea, divorţul vine ca o eliberare, ca o salvare a sufletului, ca o recâştigare a zborului Fiinţei fiecăruia către ceea ce a fost odată, înaintea cunoaşterii şi căsătoriei.

De ce să nu lăsăm Fiinţa pe care o iubim aşa cum este ea în mediul ei natural în care am descoperit-o şi de care ne-am îndrăgostit? Dacă m-am îndrăgostit de o poetă, să zicem, de ce să-i răpesc poezia datorită căreia m-am îndrăgostit? De ce s-o fac să renunţe la pasiunea care o făcea atât de frumoasă, de rebelă, de boemă, de valoroasă? De ce s-o bag în bucătărie, la spălat de vase şi de rufe? De ce s-o fac domestică, dacă pe mine sălbăticia ei m-a cucerit? Dacă aş fi vrut asta mi-aş fi căutat şi m-aş fi îndrăgostit, poate, de o bucătăreasă sau de o spălătoreasă. Nimic rău în asta. Fiecare om are dreptul la iubire. 

Nu încercaţi să vă schimbaţi partenerii/partenerele, nu încercaţi să-i faceţi asemenea vouă pentru că va veni ziua în care veţi descoperi, cu uimire, că nu-l/n-o mai iubiţi. Nu stingeţi flacăra aceea sublimă care v-a trezit iubirea, care v-a făcut să vibraţi să simţiţi într-un mod atât de unic şi de frumos într-o lume anostă, lipsită de sentimente autentice, reale, adevărate, curate. 

Iubirea cere demnitate! Nu slugărnicie! 

Iubirea nu robeşte, ci înalţă, purifică, îndumnezeieşte. 
Nu-i puneţi iubirii căpăstru, nu-i tăiaţi aripile, n-o sechestraţi într-o cuşcă a meschinăriilor de tot felul. 
Căsătoriţi-vă lăsându-vă liberi totodată…