DE CE NU M-AM RE-CĂSĂTORIT

2015

de-ce-nu-m-am-recasatorit-gheorghe-burdujanMultă lume m-a întrebat asta. Întotdeauna mi-a fost greu să-i fac pe oameni să înţeleagă felul meu de a fi, modul în care gândesc eu, viziunea mea asupra instituţiei căsătoriei care nu este o glumă care nu este o joacă de-a oamenii ce se drăgălesc, care nu este/nu ar trebui să fie o luptă între cele două perso(ane)nalităţi protagoniste. 

CASATORIT SAU NU?

Atunci când cunoşti pe cineva şi te îndrăgosteşti de acel/acea cineva, te îndrăgosteşti de acea Fiinţă aşa cum este ea “în mediul ei natural”: rebelă, frumoasă, urâtă, liberă, sălbatică, romantică, distinsă, boemă, elegantă, înaltă, scundă, spirituală, din topor, sexi, săracă, bogată, credincioasă, atee, deşteaptă, proastă, de la ţară, de la oraş etc. etc. Pe lângă aceste atribute, fiecare Fiinţă vine într-o relaţie cu întreg trecutul ei, mai frumos, mai urât, mai bogat sau mai sărac, cu toată experienţa sa existenţială până în momentul în care ai/te-a întâlnit-o/întâlnit. 

Căsătoria, unirea celor două destine este un eveniment capital în viaţa fiecăruia. Apar acorduri nou descoperite, dar şi dezacorduri, acceptări, dar şi respingeri, acumulări, dar şi renunţări. Într-un fel sau altul “ciocnirea” dintre doi îndrăgostiţi produce stricăciuni în întregul Fiinţei amândurora. Căsătoritul/a va încerca întotdeauna să-l schimbe pe celălalt. Fiecare vrea ca celălalt să simtă ceea ce simte el, să-l schimbe în sensul dorit de el/ea, să-l acapareze pentru sine, să-l facă prizonier al sufletului său şi chiar, mai concret, prizonier al locuinţei sale. Unul atentează la libertatea de mişcare a celuilalt. Mai grav este când se atentează la libertatea spiritului. Vrem ca soţul/soţia să fie numai al/a nostru/noastră (trup şi suflet). Astfel cei doi constată, la un moment dat, că nu mai sunt ceea ce au fost când s-au cunoscut, că sunt alţii, oameni nou apăruţi pe care nu-i ştiau, că nu se mai satisfac reciproc în cele mai tainice dorinţe şi aşteptări. Şi-atunci apar dramele, neînţelegerile, certurile, amanţii şi amantele, apare adulterul. Despărţirea, divorţul vine ca o eliberare, ca o salvare a sufletului, ca o recâştigare a zborului Fiinţei fiecăruia către ceea ce a fost odată, înaintea cunoaşterii şi căsătoriei.

De ce să nu lăsăm Fiinţa pe care o iubim aşa cum este ea în mediul ei natural în care am descoperit-o şi de care ne-am îndrăgostit? Dacă m-am îndrăgostit de o poetă, să zicem, de ce să-i răpesc poezia datorită căreia m-am îndrăgostit? De ce s-o fac să renunţe la pasiunea care o făcea atât de frumoasă, de rebelă, de boemă, de valoroasă? De ce s-o bag în bucătărie, la spălat de vase şi de rufe? De ce s-o fac domestică, dacă pe mine sălbăticia ei m-a cucerit? Dacă aş fi vrut asta mi-aş fi căutat şi m-aş fi îndrăgostit, poate, de o bucătăreasă sau de o spălătoreasă. Nimic rău în asta. Fiecare om are dreptul la iubire. 

Nu încercaţi să vă schimbaţi partenerii/partenerele, nu încercaţi să-i faceţi asemenea vouă pentru că va veni ziua în care veţi descoperi, cu uimire, că nu-l/n-o mai iubiţi. Nu stingeţi flacăra aceea sublimă care v-a trezit iubirea, care v-a făcut să vibraţi să simţiţi într-un mod atât de unic şi de frumos într-o lume anostă, lipsită de sentimente autentice, reale, adevărate, curate. 

IUBIREA CERE DEMNITATE! Nu slugărnicie! 

Iubirea nu robeşte, ci înalţă, purifică, îndumnezeieşte. 
Nu-i puneţi iubirii căpăstru, nu-i tăiaţi aripile, n-o sechestraţi într-o cuşcă a meschinăriilor de tot felul. 
Căsătoriţi-vă lăsându-vă liberi totodată…

2 comments

  • Textul acesta al tau ar trebui scris/ expus /semnat in fata ofiterului starii civile! Desi…daca ma gandesc bine, ma indoiesc ca ar fi respectat… Ca doar, tot acolo, se iau si alte angajamente pe care semnatarii le uita deseori. Deci tot caracterul omului e Cel care face si desface vorbele, promisiunile, contractele.

    • Subscriu acestor cuvinte: „Deci tot caracterul omului e Cel care face si desface vorbele, promisiunile, contractele.”

Lasă un răspuns