VRĂJITOAREA NEAGRĂ
O adolescentă abia ieșită din copilărie, urbană, emancipată și distinsă, cochetă și elegantă. Părul brunet-arămiu, creț de la natură. Ochii mari, cu gene lungi și curbate în sus, sprâncene stufoase.
Așa a fost descrisă femeia căreia i se spunea „vrăjitoarea neagră” și care a tulburat din străfunduri viețile a doi titani ai literaturii române: Nicolae Labiș și Nichita Stănescu.
Primul a fost Labiș. Dar se pare că Doina Ciurea (căci ei i se spunea „vrăjitoarea neagră”) își împărțea serviciile concomitent și cu Nichita.
Doina Ciurea a fost colegă cu ambii scriitori la Școala de Literatură Mihai Eminescu.
Era fermecătoare! Trebuie să fi avut ea ceva anume, ceva special care să te scoată din fire. Până și pe Lucian Blaga l-a fascinat! Într-o vizită făcută de un grup de studenți lui Lucian Blaga, la Cluj, marele poet, filosoful și înțeleptul ajuns la senectute, a stat tot timpul cu ochii pe ea.
Iată cum o vedea colegul ei Marin Ioniță: „Buzele ușor congestionate ca la adolescentele cu hormonii răvășiți. Bănuiam și sânii la fel sub bluza apretată. Sunt momente când pare că este gata să adoarmă și e frumoasă atunci ca un copil legănat în brațele mamei sale. Alteori, înfiorată de stimulenți externi sau, poate, din adâncul propriei ființe. Și atunci e frumoasă altfel”
Labiș a fost mai greu de cucerit. Lui îi plăceau aventurile cu femei plătite. Împreună cu prietenii Ștefan Luca și Porty Imre își consuma nopțile și energia în petreceri cu băutură și frumoase bacante. Până la urmă Doina Ciurea a reușit să învingă dezinteresul detașat al poetului față de ea și i s-a cuibărit în așternuturi… Se pare că și Labiș a iubit-o, dar el iubea mai mult poezia decât femeia, mai mult starea de beatitudine pe care ți-o poate produce aventura cu o femeie, decât pe cea care o genera. El nu iubea vinul, ci efectul lui… Mai mult decât femeia, iubea aventurile cu femei. Cu femei plătite, trecătoare, inițiate și care nu pretindeau nimic mai mult.
Doina juca la mai multe capete și simțind interesul rece al lui Labiș s-a orientat foarte repede. La orizont se profila Nichita Stănescu.
Cu marele poet Nichita Stănescu lucrurile au fost mult mai simple, acesta luând-o chiar de nevastă. A fost prima lui soție cu acte în regulă. Acte care i-au încâlcit viața vreo 20 de ani, pentru că el avea deja o altă nevastă…
APENDICE
Foarte interesant mi se pare faptul că deși erau colegi de facultate, deși îi despărțeau doar doi ani, Nicolae Labiș și Nichita Stănescu nu au fost prieteni. Într-un fel anume explicabil: Nicolae Labiș era deja glorios, Nichita Stănescu era un anonim.
Labiș nu vedea în rândul colegilor săi pe unul care să fie demn de atenția sa, unul cu care să poată discuta despre poezie, despre artă, filozofie, cultură în genere. Pe unul singur îl remarcase și acela a fost Florin Mugur.
Marele Nichita Stănescu (1933-1983), mai în vârstă cu doi ani decât Labiş, a povestit, la un moment dat, cam ce a însemnat pentru el întâlnirea cu Nicolae Labiș, într-un amfiteatru al Facultăţii de Filologie din Bucureşti. „Ne-a recitat poemul «Moartea căprioarei»… Am rămas cu gura căscată. Până atunci, credeam că sunt şi eu un poet mare. Ei bine, în momentele când Labiş recita, mi-am dat seama cât de mare poet era el şi cât de prost eram eu…”.
Mai mult, Nichita a considerat că nu poate publica nimic cât timp trăieşte Labiş, dovadă că primele poezii ale sale apar în martie 1957, la trei luni distanţă de tragicul accident de tramvai care l-a trimis în eternitate pe Nicolae Labiș.
Cum ar fi arătat literatura noastră dacă Nicolae Labiș ar fi trăit cât a trăit Tudor Arghezi?!…
