ION STRATAN – VÂRFUL DE LANCE AL GENERAȚIEI SALE

Apariția volumului de versuri „De partea morților” (din care vom cita în continuare), așezat firesc, aş zice, în linia operelor poetice ale lui Ion Stratan, l-a determinat pe criticul literar Nicolae Manolescu să scrie articolul „Ion Stratan și alții”, situându-l astfel în poziția de lider al generației sale.

Contragerea realului în embleme este ținta imediată a poeticii lui Ion Stratan, ceea ce impune, ca de la sine, un demers hieratizant. Sintaxa eficientă jucată între notație și conotaţie, traduce spectacolul aparențelor în fulgurații senzuale de mistere ale imediatului, comprimate în pastile: ,,Tristan cu Yseult,// le ble pusee peniblement// Tristan și Isolda// grâul crește cu greu// Doi// eu și cu tine/ așteptând trenul/ de Belgrad// Zâmbetele noastre de apă/ ochii noștri de apă/ trupurile noastre de apă// Cafeaua espresso e bună/ – încă două duzine -// Uite istoria secolului pe/ casete în limba germană/ uite Parfumul și uite// o croitorie cu manechine negre// În rest, nunți islamice,/ câini ciobănești germani,/ și Catedrala splendidă// – Nu la Viena, la Graz-// La Notre Dame am văzut/ o slujbă cu preotese, despre, care am scris// Tristan et Yseult// le ble pousse peniblement// Tristan și Isolda// grâul crește din greu// la Viena, pâinea e 10,25/ la Paris, pâinea e 3// Liubomir, Liubomir, din Chişinău// – Ce e grecesc în Byron?// Moartea lui.”

Ion Stratan lucrează de fapt cu principiile elipticii dintr-o hieratică personală reducând lumea, uneori, la puncte implozive, cu abia presimțită rumoare a sensurilor congelate și stratificate în senzație. Scriitura lui, adesea economică și avară, trăieşte din fervoarea densității. Angoasa acesteia, angoasa unui limbaj de esențiale, angajează discursul în eliziuni, ceea ce introduce mari intervale semnificative între notaţii. La urma urmei, această ștergere a treptelor intermediare, această suspendare a punților imediate, creează nu doar un efect de impact între enunțuri, dar și un efect de ermetizare: „Binecuvântată fie gura/ cea care sărută și spune/ cuvinte pline cu saci de/ polen.// Și spune de un fulger departe/ ca o lumină pe Dealul Căpăţânii.// Și spune de tine, de mine.// Necunoscuţi am fost, frate/ al meu de dincolo.// Necunoscuţi am fost, după cum/ gura nu vorbește și mirosul/ nu miroase.// Efluvii de crini – scrie-n Carte/ Valuri de frezii – acolo / Trandafiri parfumați în Biblie/ și Coran// Tu alege cu mâna, separă/ florile în uscate și vii,/ sfărâmând în mână/ petalele sfoigite.”

Pe eşichierul poetic românesc, Ion Stratan nu a fost un poet fără maeștri, ci, mai degrabă, unul fără ortaci.