A FI OM
Văzută superficial, trecător și neatent, materia acestei cărţi este neîndoielnic banală, inconsistentă și inactuală. Această percepție ne spune că, cel mai adesea, „victoria înțelepciunii“ la care a ajuns Ion Dumitru, propusă nouă, prin acest volum de meditații, nu este o victorie (în adevăratul sens al cuvântului) consubstanțială cu valoarea imuabilă menită să te facă să tresari în forul interior al ființei tale: „Sunt și lucruri imposibile. De pildă, să construieşti un zid chinezesc din stele de zăpadă…“ (p. 12), „Este posibil ca natura să-şi urmeze legic ciclul ei de anotimpuri, iar omul să-l simtă ca pe o unică primăvară.“ (p.12), „Marele noroc al omenirii este faptul că Soarele nu a scăpat, până acum, de sub control frigul cosmic.“, „Stelele care cad sunt… foste stele.“ (p. 12) etc.
În cazul acesta nu mai putem vorbi despre „victoria înțelepciunii“ existențiale a lui Ion Dumitru, de la înălțimea căreia, noi, muritorii de rând, să avem ce învăța… „Meditațiile“ autorului sunt simple „spuse“, iar „victoria“ sa se transformă în tristețe insinuată întru îngăduința celor dispuşi să le accepte ca venind de pe o culme (vorbind din punctul de vedere al vârstei biologice) superioară lor: „Scrise cu o sută de ani înainte de Hristos și descoperite nu demult de beduinii care căutau o capră, primele ,,Manuscrise de Marea Moartă“, au servit, la început, norocoşilor, pentru confecţionarea de încălţări. Când și-au dat seama că pergamentele din piele pot să devină surse de câştig, beduinii au făcut… a doua mare descoperire: le-au tăiat și le-au vândut bucăți pe dolari. Ignoranță și câştig pe seama ignoranților!“ (p. 25).
Am auzit despre tristeţea de după opera scrisă a filosofilor. Această tristețe relevă faptul că, cel mai adesea, „opera“ nu este asimilată ca victorie asupra substanței inspiratoare, ci mai degrabă ea este asemuită eşecului care sleieşte după un efort îndelung nefinalizat valoric și nevalidat în timp. La fel, meditația, aforismul, „zicerea“ nu poate depăşi granița truismului dacă nu este fulgerată de unicitatea unei percepții subiective menite să cutremure conştiinţa cititorului: „Drogurile şi terorismul modern sunt semnele inventării unui nou Iad. Cel vechi, de când lumea, nu mai este credibil!“ (p. 27), „Să te întrebi de atâtea ori până epuizezi toate răspunsurile posibile. Cu cât suntem mai neştiutori despre noi înşine, despre ființa/natura noastră, cu atât pierdem puterea de a şti la ce ne serveşte sau ne-ar putea servi propria noastră viață.“ (p. 27), „Activitățile naturale sunt diferite în funcţie de natura ființelor. În lumea vie, de multe ori iraționalul devine activitate naturală a unor indivizi umani!“ (p. 39) etc.
Am vorbit, în aceste rânduri, despre „victorie“ deoarece Ion Dumitru se erijează în postura unui ,om victorios“ (privind din perspectiva scriiturii de faţă). Ceea ce este perceput ca ,,victorie potenţială“ în conştiinţa autorului, nicicând nu poate deveni (legic!) o „victorie actuală și reală“ în conştiinţa lectorului.
