Eram prin clasa a patra elementară undeva într-o școală din Piatra Neamț. Aveam un coleg pe nume Enea. La ora de geografie dezbăteam o lecție despre punctele cardinale. Tovarășa învățătoare îl întreabă pe Enea: „Ia spune tu care sunt punctele cardinale”. Acela răspunde: „pungătele cardinale sunt la…” Învățătoarea nu l-a lăsat să termine. Nu pungătele, ci punctele. Enea o ținea pe-a lui. Pungătele. Mă copile, spune după mine. Punc-te-le. Acela: pun-gă-te-le. Un sfert de oră s-a chinuit învățătoarea să-l facă să pronunțe corect. Noi, colegii, îl priveam cu uimire. Cum adică? Nu știe să pronunțe un cuvânt atât de simplu?

Și-acum stau și mă întreb. De unde și până unde de la punctele cardinale la pungătele cardinale. Ce-o fi fost în capul acelui copil? Ce blocaj mintal îl împiedica să pronunțe corect? Enigmă totală. Nu-mi mai bat capul. Pungătul meu de vedere este că a avut un blocaj mintal, apoi, pe cale de consecință, unul verbal…

(Visited 30 times, 1 visits today)