MADLENA DE AZI – GHICITUL ÎN CEAI
Am plecat din Piatra Neamț cu un tren de noapte ca să ajungem în București în jurul orei 6 dimineața. Nu știu cine pe cine însoțea. Eu pe ea sau ea pe mine. Cert este că la acea vreme făceam un duet (nu un cuplu) foarte reușit. Eu cu Îngera care-și lăsase capul bucălat pe umărul meu încercând un somn ușor pe bancheta plușată din vagonul aproape gol… Priveam pe fereastra întunecată încercând să deslușesc cât de cât pomii, stâlpii, casele acolo unde se aflau… Eram gol de gânduri. Îmi simțeam umărul cald de frumoasa povară piersicată pe care o duceam cu drag și înțelegere…
Am ajuns. Am luat un taxi și am poposit pe Magheru în dreptul cinematografului Patria. Ne-am strecurat într-un gang și am urcat niște scări. Îngera știa drumul. Mergeam la o cunoștință a sa care ne aștepta știind că venim. La țârâitul soneriei ne-a deschis o doamnă în capot. În jur de 35 de ani. Noi eram sub această frumoasă vârstă. Eu mai copt, ea mai crudă dar foarte coaptă… Am intrat. Protocol de primire, chestii-trestii, masa, micul dejun. Atunci a apărut în bucătărie încă o doamnă, frumoasă, zveltă, tot în capot și în papuci de casă. Nu știu de ce m-am simțit imediat atras de ea. Bărbatul atras de o femeie începe să se gândească la tot felul de „strategii” de cucerire. Nu-mi amintesc prea multe. Două lucruri le țin minte foarte bine: 1. Am început să ne batem peste mâini cu ceapa verde de pe masă. Ținea la joc, se prindea în horă și chiar îi plăcea. Simțeam asta. Trebuia să-mi pun în joc una din calitățile mele care mă bântuia la acea vreme și pe care o exersasem de nenumărate ori fără să dau greș. 2. Ghicitul în cafea. Numai că la masă nu se aflau cești de cafea, nimeni nu băuse cafea, ci doar ceai. Eram dezolat, dar mi-a venit o idee. Am luat paharul di care băuse ea ceaiul și l-am privit atent. Câteva semne abia mijite lăsate de ceai tot se puteau distinge. Și-am început. Când doi oameni sunt obosiți și se află unul lângă celălalt are loc între ei un transfer de simțiri reciproce. Trupurile parcă-și vorbesc de la sine, iar mintea cu puțin efort poate intui și discerne în mintea celuilalt. Am intrat în starea ei și i-am spus lucruri despre sine la care nici eu nu mă așteptam. Nu știu ce inspirație, ce iluminare divină m-a făcut să vad în acele banale urme de ceai o parte importantă din viața ei reală. Toată lumea amuțise. Cele două doamne se priveau între ele și nu spuneau niciun cuvânt. Ne vedeam pentru prima dată. Nu știam atunci cine sunt, nici ele despre mine nu știau nimic. Așa am cucerit-o. Mi-am dat seama după felul grav și tăcut-feminin în care mă privea acum. Cu alți ochi, cu altfel de gânduri.
Nu țin minte cum s-au desfășurat lucrurile mai departe. Ceea ce știu este că a venit la mine în vizită. Locuiam în Ploiești într-o garsonieră tapetată toată cu blană sintetică. Mobilată doar cu o bibliotecă mare, un birou pe care se afla nelipita mașină de scris și un pat ale cărui picioare le scurtasem la înălțimea potrivită când stăteam în genunchi în timp ce prestam oarece chestii cu o femeie. Fără mofturi, fără fițe ne-am iubit mult și pe săturate. Într-o clipă de pauză o văd, spre uimirea mea, că se așază pe pat, pentru conversație, în șpagato. Apoi hop într-o poziție de stat în cap cu picioarele răsfirate. O priveam fascinat. Erau lucruri pe care niciodată nu reușisem să le fac. E drept că nici nu am încercat. Atunci, abia atunci, din discuții și întrebări am aflat cine este ea cu adevărat. Era Elena Leușteanu, medaliată cu bronz la JO din 1956 de la Melbourne, fiind gimnasta care a adus primele medalii olimpice din istoria gimnasticii românești.
O zi. Atât a durat iubirea noastră. Când am dorit s-o re-văd mi-a spus „lasă că te duc la o prietenă de-a mea”. Și m-a dus. Dar asta este o altă poveste…
