MADLENA DE AZI – MIHAELA

0

Nu știu de ce gândurile mele de astăzi au poposit pe chipul, vag conturat în amintiri, și pe numele ei… Mihaela era o mare figură și este o la fel de mare și plăcută aducere aminte…

Cred că a luat ființă în viața mea găsindu-mi numele și adresa publicate într-un ziar (așa cum au luat ființă și Cleopatra, fabuloasă poveste, sau Carmen din Galați, altă incredibilă întâmplare…).

Ceea ce mi-a rămas în cap despre Mihaela sunt puține lucruri, dar esențiale, pline de miez. De exemplu, când avea chef de nu știu ce îmi dădea telefon și mă întreba scurt: „Mă iei?” Ce voia să însemne această întrebare știam prea bine, dar cum eu nu aveam chef să „iau” pe nimeni, în momentul ăla, făceam pe naivul. Cum adică să te iau? Și unde să te duc dacă vin și te iau?… „Ei, la dracu!” venea răspunsul scurt și-mi trântea telefonul în nas, cam cum ar veni. Alteori, la mine fiind, stăteam lungiți în pat, acoperiți cu o pătură. Priveam cu mare interes un meci de fotbal. Când faza de la televizor era mai fierbinte, Mihaela se băga iute sub pătură și se ocupa cu pasiune de partea mea cea mai sensibilă. Se ducea dreak meciul de la televizor și începea lupta istorică dintre un bărbat și o femeie… luptă pe care o duceam cu toate armele prezente până marcam. Numai așa puteam să-mi continui apoi, liniștit, vizionarea meciului de fotbal…

Mihaela era o altruistă și cred că mă iubea puțin, că de ținut la mine sigur ținea. Când Cleopatra a dat un asalt distrugător asupra ființei mele sensibile venind de la București musai cu un gând chitit, Mihaela a vrut să mă ajute să scap de Cleopatra, de care nu puteam scăpa cu nici un chip. Am plecat de acasă cu nu știu ce treburi inventate, Cleopatra după mine, am luat-o pe o străduță, apoi pe alta, am încercat să fug, să stau jos pe o bordură, nimic, Cleopatra era scai de mine. „Vreau să stăm puțin împreună, să stăm de vorbă” îmi tot repeta într-una. Zi, ce ai de zis. Ea nimic. „Să mergem undeva, nu pe stradă” Ok, hai la Mihaela. Mihaela ne-a primit, ne-a omenit și când trebăluia prin bucătărie m-am dus la ea și am rugat-o să o țină de vorbă pe Cleopatra, astfel încât eu să mă pot furișa afară și să fug pierzându-mi urma… N-a fost chip. M-am strecurat afară, dar când să ies pe poartă Cleopatra a țâșnit din casă și m-a prins din urmă. Ce să fac, cum să fac? Gânduri grele, nu puteți ști cei care nu ați trăit așa ceva… Atunci mi-a venit gândul salvator. S-o duc la Veronica. Veronica era, pe atunci, la 34 de ani, prietena mea oficială. Locuia în celălalt capăt al orașului. Veronica ne-a primit privind-o pieziș pe Cleopatra (tânără, 19 ani, extrem de frumoasă. Veronica avea 30 de ani). Am rugat-o să ne lase puțin singuri, că „fata asta are ceva să-mi spună și nu poate altfel decât dacă suntem singuri”. Veronica, înțelegătoare, ne-a lăsat plecând la o plimbare aiurea. Acum spune, despre ce e vorba, ce vrei să-mi spui… Cleopatra nu scotea un cuvânt. Mi s-a așezat pe genunchi și a început să mă sărute. Ok, mi-am spus, dacă asta vrea, hai să terminăm mai repede, că Veronica se va întoarce. Și m-am ocupat de ea cât mai cu folos, cum știam eu să mă port cu femeile, pe vremea aia. Numai că Veronica s-a cam prins de chestie și s-a întors mai repede decât mă așteptam.  Noroc că noi terminasem „dialogul” și eram la etapa îmbrăcării… Veronica a vrut să intre. Ușa încuiată. A tras de ea, a lovit-o cu piciorul a început să strige, să facă scandal. Mă rog, despre Cleopatra cred că voi scrie nu un capitol, ci o carte întreagă. Am plecat de la Veronica certându-mă strașnic. Am condus-o pe Cleopatra la gară. Acum era liniștită și docilă. S-a urcat într-un tren și a plecat,  la București de unde venise. În sfârșit am răsuflat ușurat. Și la propriu și la figurat…

Mihaela moștenise o casă într-un orășel de munte, unde, a dreak întâmplare, locuia cea mai frumoasă și mai deșteaptă femeie din lume, Adya. La figurat vorbind, eram robul ei în gând și-n suflet. Nu există loc în creierul meu ca s-o pot cuprinde pe Adya… Mihaela m-a invitat la reședința sa nou moștenită. Am găsit de cuviință s-o invit și pe Adya să-i facem o vizită. Așa s-au cunoscut. Am mers împreună la plajă, la coada lacului de acumulare care strângea apele Bistriței. Am băut, apoi, o cafea, în frumoasa ei grădină înșiruită în lungul unui deal. Seara am condus-o pe Adya acasă și m-am întors la Mihaela. Am dormit, e un fel de a spune, în același pat. Niciunul nu era dus pe apele somnului, așa că am întrebat-o direct: „tu te-ai f. acum?” „Uăleu” veni răspunsul ei prompt. Și de ce nu faci nimic în sensul acesta? N-a mai răspuns, ci a trecut la „treabă”…

Ne-am întors împreună, cu trenul, în orașul pătimirilor noastre…

Aici se frânge șirul amintirilor mele despre și cu Mihaela. Nu știu de ce gândul meu de azi, repet, nu știu de ce s-a oprit la ea. Poate că mergând la magazin, adineauri, am văzut pe cineva care semăna cu ea. Nu știu. Ceea ce știu este că  ce trăim odată cu mare intensitate nu se uită, ci se condensează în subconștient și de acolo, din străfundul ființei noastre, așteaptă momentul potrivit și prielnic pentru a se ivi la suprafață și a ne face să retrăim, cu nostalgie, acele momente…  

(Visited 22 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.