MI-A SCRIS ÎNGERA

0

Cuvintele tale sunt cuvintele mele sau în spatele fiecărui cuvânt e o stea moartă sau un curcubeu copil care doarme? Mi-e frică să trezesc copilul și să reînviez steaua.

Niciunul nu mai vrea să fie nor și parcă tăcerile încep să devină muzică. Și unde e privirea ce ne amintește de toate visele?…

Liniștea se umple cu întrebări și iarăși mi-e teamă de a fi copac fără rădăcini, fără flori, fără fructe coapte, chircit de un îngheț care mușcă pedepsind nesăbuința de a te deschide în lumina amăgitoarei raze. Și-atunci? Nu-ți mai rămâne decât lacrima pentru jocul tău de a fi far, cerc și țintă…

Îmi desenez cercuri cu creta în jurul meu găsindu-mă și regăsindu-mă în această clipă ce încă n-o pot primi, n-o pot alunga pentru că trecerea din posibil în realitate e poate tocmai zguduitoarea nevoie de tine, de realitatea ta…

Și dacă nu pot fixa stânca în vârful muntelui, Sisif cum sunt? „Omul e condamnat la fericire” (ce frumos spunea Camus). Mai pot oare urca panta muntelui precum Sisif împingându-și destinul? Și dacă totuși a fixa destinul în vârful muntelui e a da o speranță substanțializată lumii? O speranță iluzorie și inutilă…

Și iarăși știu că fiecare clipă poate fi o binefacere.

Spre ce orizont mă împinge viața? În care ipostază dezgolită în gândurile și spaimele și bucuriile mele să mă arăt în fața ta? Poate e un semn ce străfulgeră un interval. La care capăt te zăresc în lumina intervalului? La cel din mine sau la cel din tine?

A recunoaște înseamnă a constitui acel spațiu al întâlnirii cu semnele în care punctele remarcabile se regăsesc unele în celelalte. Comprehensiunea infinită în știința cunoașterii reciproce face posibilă rememorarea și recunoașterea conștiinței de sine. Și nu e vorba de narcisism aici. Nu e o contemplare de sine, ci umplerea unei imagini de sine atunci când contempli alta. Altfel totul nu e decât un cap fără gât, o frunte fără ochi, gură fără zâmbet, ureche fără foșnet… Pericolul constă în a confunda virtualul cu posibilul sau amândouă cu realul, în a vedea existența ca pe o țâșnire care are loc mereu în spatele nostru…

Doamne, și eu care voiam de fapt să-ți scriu despre fetița care alerga după norii ce compuneau și recompuneau mereu lumi de descoperit, care voiam să vin în fața ta cu privirea proaspătă de zâmbetul florii acum deschise, iată-mă scriindu-ți despre starea mea de nestare în descifrarea unei lumi în care cad sfinții și triumfă ticăloșii și atunci unde să mai fugim de ea dacă nu în ceea ce a rămas neatins în noi tocmai pentru că acel ceva nu l-am arătat nimănui…

Și cine ești tu? O virtualitate căutată cu înfrigurată disperare? Mi-e dor să mă copilăresc cu tine fără teama că un zâmbet superior, înțelegător, tolerant ți-ar umbri fața. De ce amânăm mereu momentul întâlnirii, cunoașterii? După clipa de curaj în care te-am chemat sperând să dărâm munții, iată-mă renunțând iar, deși pentru tine mi-am împodobit de atâția ani sufletul….

(Visited 49 times, 1 visits today)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.