NU MAI VREAU FEMEIE VĂDUVĂ (III)

În prima şi ultima noapte în apartamentul iubitei vieții mele de până atunci, m-am lăfăit (în sfârşit fericit) în patul ei (dublu) din sufragerie. M-am „dezgolit” de cele lumeşti la „pielea goală”, am luat poziţia dintr-un desen al lui Leonardo da Vinci (adică mi-am desfăcut brațele și picioarele ca pe crucea Sfântului Andrei – cine e şofer, cunoaşte), am dat drumul la televizor şi mă pregăteam să savurez momentele de singurătate (primele din abia începutul nostru „concubinaj”).

Timpul fericirii mele fu scurt căci adormii deîndată. Pe la trei noaptea, când mi se întâmplă mie cele mai rele lucruri, apare El: un şarpe imens de fum cu chip de om. Un anaconda uriaş cu chipiu şi haine de poliţist. Curgea încet, cam 5 centimetri în zece minute, curgea, nu se strecura. Un fum gros, teribil de material (om cu trup de şarpe) pe geamul îngust de la baie. Ajunge la uşă, trece prin ea, apoi prin uşa care despărţea baia de sufragerie şi urcă încet-încet în pat făcându-şi culcuş lângă mine. Era mai lung decât orice şarpe mi-aş fi imaginat eu că există vreodată, astfel că în timp ce capul său se afla deja pe pernă lângă mine, trupul nu înceta să curgă pe gemuleţul de la baie şi să se adune în spirale şerpeşti lângă pat de unde prin alunecare începea deja să mă învăluie, să inunde tot patul, să mi se aşeze pe piept cu o greutate incredibilă, să mă sufoce. Când într-un târziu se adună în întregime, se încolăci aşezându-mi-se peste abdomen şi piept, în poziţia specifică şarpelui. Eram paralizat. Nu puteam să fac nici o mişcare. Nici să respir nu mai puteam. Ridică înspre mine capu-i şerpesc, cu chipiu de poliţist. Doi ochi roşii mă fixau în noapte. Mi se adresă: „Ce cauţi tu aici în casa mea, în patul meu, lângă femeia mea? Crezi tu că meriţi să fii în locul meu? Crezi tu că eu am vrut să mor nevinovat, în floarea tinereţii mele, ca să ţi-o las ţie pe femeia mea, care a fost a mea, care este a mea şi care va fi a mea? O iubeşti tu aşa cum o iubesc eu? Profiți de absența mea pentru a te bucura de ceva ce nu îți aparține? Profitorule!” Ultimele cuvinte le-a rostit cu şuierat atât de puternic încât geamurile au zăngănit în cercevele, iar întreaga clădire s-a cutremurat din temelii. 

M-am trezit. Cum? Nu vă mai spun. Vă puteți lesne imagina. Cert este că mă aflam răsturnat pe jos, lângă pat, că aşternutul era răvăşit, că eram transpirat, că inima îmi bătea să-mi sară din piept şi că nu mai puteam respira. Mi-am adunat forţele, am sărit ca dintr-un arc şi am aprins toate luminile din casă. Eram îngrozit de spaimă. Am început să verific uşile şi ferestrele. Toate erau bine închise. Mai rămăsese baia. Cu mâna tremurândă am deschis uşa de la baie uşor. Da. De ceea ce îmi era teamă nu am scăpat: gemuleţul de la baie era deschis. Singura fisură din acel apartament: gemuleţul de la baie. 
Din uşă, nu ştiu cum, am sărit direct în cada de baie şi am închis cu brutalitate gemuleţul de deasupra. Se făcuse deja ora 4,30. Eram fleaşcă. M-am îmbrăcat tremurând. Parcă eram bolnav de friguri. M-am repezit în dormitor, am înhăţat DEX-ul (pentru care eram în stare să fac moarte de om) am deschis uşa de la intrare şi am zbughit-o, mai mult rostogolindu-mă, pe scări în jos. Abia când am ajuns în gară am început, cât de cât să respir normal, să-mi caut şi să-mi regăsesc inima la locul ei…

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.