OMUL PUBLIC
M-am confruntat, acum câteva zile, cu intelectul uman dezlănțuit, afirmându-și conștiința valorii de sine în mod plenar și absolut, sigur pe valoarea de adevăr ultimativ pe care o re-prezintă el în raport cu un act existențial aparținător altuia…
Întâlnirea pe care am avut-o cu acest „om public” a fost cutremurătoare, din punctul meu de vedere, pentru că am simțit în mod fizic exercitarea evidentă a „dreptului” domniei sale de a se exprima în legătură cu orice.
Este vorba despre un așa zis „om public”, cu oarecare funcție într-o instituție bugetară, pe care îl pot recunoaște numai cei care fac parte din cercul intim al apropiaților și, eventual, anumiți vecini.
Acest personaj m-a făcut să realizez, într-o duminică de dimineață, că orice om poate să aibă dreptate, în orice privință, indiferent despre cine sau despre ce ar fi vorba. Descoperirea m-a pus pe gânduri în modul cel mai serios cu putință. De ce? Pentru că un număr suficient de mare de astfel de zvâcniri metafizice pot legitima ceva, de la un regim politic la un act de răzbunare. Personajul meu m-a făcut să înțeleg limpede, că în general, noi, fie că „noi” suntem ăștia care își caută un loc pe lume, fie că e vorba despre „ei”, cei care deja s-au instalat confortabil în fotoliile celor care „conduc” comunitatea, noi toți, laolaltă, suntem reflexia unor păreri subiective susținute cu vehemență, a unor porniri viscerale sau a unor judecăți sumare.
Argumentul „hai sictir” este și el de natură divină, în accepțiunea personajului meu, atâta timp cât este emanat de capacitatea lui „intelectuală” în fața unui om bine intenționat, dar și bine orientat în acțiunea pe care o întreprinde întru biruința adevărului și a moralei creștine…
