PESCĂRUȘUL ȘI PORTARUL PĂDURII
… cine ești, ce vrei și de ce țipi mă întrebă portarul de la intrarea-n pădurea miraculoasă-n care îngerii își fac de cap… unde dorm pescărușii, asta doresc să știu, unde dorm ei vreau să aflu, i-am răspuns portarului cu privirea aspră și de ce marea e atât de liniștită-n mintea mea-n care-i furtună?… am văzut un pescăruș, doar unul singur intrând aici la tine-n pădure… plângea… de ce plângea, unde s-a dus, unde va dormi el și, mai ales de ce e singur… ce știu eu pe unde umblă pescărușii tăi… pădurea e mare, are și scorburi și peșteri poate pe-acolo cumva… mârâi portarul care devenea din ce în ce mai mult un fel de pasăre diformă cu o singură aripă și aia ciuntită în cine știe ce luptă cu vreun neavenit, ca mine de pildă… pescărușul meu e de genul feminin e un fel de îngeră cu arcadele albastre… a fost aici dar s-a îndepărtat atât de departe precum zarea însăși, zarea pădurii tale pe care, văd, o păzești cu-atâta strășnicie am simțit nevoia să strig din nou, să țip la el pentru că portarul meu se transfigurase luând în totalitate trupul unei păsări… începu să cânte Poloneza de Chopin, făcea eforturi grozave să se ridice în aer și chiar reuși… a dispărut în zările pustii ale pădurii sale umbroase… vorbeam singur… se însera… se înnopta… pescărușul… unde dormea?…
