POET DE FORMULA UNU

Când ai în fața ta o operă de artă (în speţă o carte de poeme) din care nu poţi elimina nimic, la care nu mai poți adăuga ceva, înseamnă că te afli în fața unui produs artistic desăvârşit, fără asperități lingvistice, formale şi/sau conceptuale. Aceasta a fost senzaţia (ca o revelaţie, îndelung aşteptată) pe care am trăit-o plenar citind poeziile din volumul „Poet de formula unu” de Valentin Emil Muşat.

Considerat ca „ultimul optezecist” de către distinsul literat Mircea Martin, Valentin Emil Muşat, un sentimental prin excelență, este, fără îndoială, un poet unic indiferent pe ce raft al istoriei literare îl vom aşeza. Poezia pe care o scrie, cu o aparentă dezinvoltură, are valențe hipnotice asupra lectorului, iar satisfacția estetică se produce instantaneu. Apartenenţa sa la un curent sau altul este discutabilă (din perspectiva prezentului volum) şi nu cred că are o prea mare importanţă de vreme ce autorul acoperă o arie completă de trăiri existențiale și un evantai total al diapazonului liric… Nici un poem nu poate fi scos din cartea de față, toate poeziile merită citate ca exemple ale desăvârşirii artistice.

„Poet de formula unu” este, mai mult, o zicere despre sine însuși și mai puțin un discurs vectorial asupra sferei existențiale chiar dacă înlăuntrul ei gravitează, adesea tangențial cu sinele, personaje, stări și amintiri, nostalgii și sentimente determinante întru inducerea stării de grație care-i motivează scrierea: „sunt poet de formula unu, şi nu-mi pasă ce credeți despre turația acestei alegorii/ despre viața modernă, despre accelerația setei de a trăi/ singura viață îmbătat de iluzii/ cuvintele mele năprasnice trec peste nisipurile mişcătoare/ ale sensului comun care vă înghite din paturi şi pături sociale/ comode, din dosul ziarelor și lumpanarelor/…/” („Poet de formula unu”), „m-ai învăţat să fiu mioritic/ să-mi port sufletul alb/ să cânt şi să zugrăvesc/ natura, pe tine și mine, pe ei/ un stigmat părintesc/ să râdă a sărbătoare/ lacrimile mele amare/…/” („Despre poet şi cuvinte”), „ceea ce trebuie să aştepți ca o compensaţie/ pentru ceea ce ți s-a luat/ iată, ți se pune viitorul la tâmplă și ești silit/ să recunoşti viața ta ca o nesfârşită lecție de logopedie/…/” („Călcând pe alecsandrine”), „/…/ eu pictam lumea cu lapte și miere/ tu îmi lăsai întreagă dulcea mea putere de a schimba/ întâia oară biblioteca-n pat și fredonai bizară/ cuvinte simple din sintaxa ancestrală, și-n cinstea ta peste brățara de argint/ am scrijelit că minți, că mint/ și-am colindat prin noi pe galeșii ponei de epitete/ semiramide şi planete/ erai un pescăruş, păream o stâncă, doar marea mai trăiește/ încă, și valuri de metafore rebele/ întrezăresc prin fum, pe cărți, prin scrumiere/…/” („Dama cu camel”) etc. și ne oprim aici, cu regret, din lipsă de spațiu.

Această obsesie a autoportretului (care nu este singura „problemă” a lui Valentin Emil Muşat) este acompaniată de o autoironie amară, de o luare în răspăr a vieţii, a subculturii „democratice” și a exercițiului zilnic întru vieţuirea laică, în fine, de fixarea neiertătoare în insectar a pigmeilor depozitari de sentimente false și de trăiri hiperbolizate artificial.

Valentin Emil Muşat, cu poezia sa sufocantă, de o sinceritate superbă, ameţitoare dovedeşte „miracolul” în fața tuturor, că vechea artă a sentimentelor „declamate”, departe de a se fi demodat, are o mare şi fascinantă putere de a răscoli sufletele, chiar și a celor mai refractari dintre cititori.