scrisorile- mele-a-patra-scrisoareSă crezi într-o floare
poate un mac
ce creşte în tine, irumpe-n artere
acolo unde sămânţa-i ascunsă în inimă chiar
şi dintr-o dată prin vene nu sânge, ci frunze şi flori, petale chiar spini, nu contează de vreme ce spiritul meu a încolţit în lumina existenţei tale…
Încă odată vin şi spun: ce tulbure-i noaptea, singur încă-mi vibrează-n auz vorba ta care vindecă şi care tocmai a închis de somn ce-i era… s-a retras în cutia sa filigranată . Crezând în scrisorile mele vei crede în tine pentru că tu eşti cea care le naşte, care le aduce, re-aduce la viaţă, le dă sens, le dă rostul şi astfel mă simt din nou (după atâta vreme de tăcere) util în iubire, rodnic, bogat plonjând în tinereţea spiritului meu pe care-o aveam (oare câtă mai e?)… Îţi datorez ţie această nouă existenţă a mea, poate ultima… EXIŞTI! Şi asta-mi produce o bucurie enormă. Îmi amorţise inima, spiritul, la orizont nimeni, la orizontul vieţii mele nimic să mă trezească, deşertul, pustiul, guri flămânde-n oborul ceresc mă strigau ademenindu-mi energia, am fost un pumn de nisip strecurat printre degetele vieţii…
E adevărată-ţi spun, repetându-mă, scrierea mea către tine şi-aşa vor fi toate vorbele mele îţi jur! (dacă vor mai fi)…
Există minuni m-am convins nu credeam, acum cred, descoperind într-o dimineaţă pe o stradă banală un înger aşa mic, zgribulit, dar radios înconjurat de o aură vitală albastră din care oamenii, muritorii, beau cu sete nesăturându-se, nu!
Eu cred că Nichita a scris aceste versuri geniale pentru tine:

„Ce fericire că eşti,
ce întâmplare că sunt!”

Citește și: