scrisorile-mele-prima-scrisoareÎți scriu pentru că te simt a fi o fiinţă caldă, comunicativă şi cu o anumită experienţă de viaţă, pentru că te-ai aşezat pe cerul vieţii mele cu aripile larg desfăcute ca un pescăruş alb care cere alinare, pentru că eşti o fiinţă superioară, sensibilă asemenea mie, „o trestie gânditoare” cum puţine sunt…

Ca în nenumărate ori m-am urcat în mașină şi am purces uşor, într-o plimbare relaxată (ca să pot vorbi cu tine…) către Cheia. Drumul este superb, peisajele minunate, staţiunea scăldată în soarele amiezii, cerul de cleştar, vântul înţepător, dar jucăuş…
Am lăsat maşina jos şi am urcat pe Muntele Roşu, agale, privind cu atenţie pomii, culoarea lor „androgină” (aş zice), crestele munţilor care se văd în zare. M-am apropiat de un pom. L-am mângâiat, l-am strâns în braţe şi am închis ochii. Am încercat să fac o legătură telepatică în timp cu momentele asemănătoare când mă plimbam, la Piatra Neamţ, mergând spre „Terasa Gospodinelor” (un restaurant din parc)… Am readus în faţa ochilor minţii momente unice: o caldă ploaie de vară se prelingea pe scoarţa copacului. Adia, cea mai frumoasă şi mai deşteaptă femeie din lume, m-a cuprins în braţe din spate şi m-a sărutat uşor pe ceafă… M-am întors şi ne-am îmbrăţişat. Nu ştiu dacă ploaia devenise dintr-o dată sărată sau lacrimile ei se amestecau cu stropii de ploaie… Ştiu că am iubit-o cu o pasiune totală ca un salt fără de întoarcere-n abis… Aveam 20 de ani…
Mi-am revenit cu greu din această amintire, am încercat să te reconstruiesc pe tine, să te fac reală, să ştiu că eşti cu mine tu, în plimbarea pe Muntele Roşu, acum după atâţia ani… Imaginea pe care am reuşit s-o creez a fost doar un ghem de ceaţă gata să se spulbere la cea mai mică adiere de vânt… Aşa că te-am ascuns sub haină, în dreptul inimii, acolo unde ţi-e locul…
Ochii au început să mă doară, gura să-mi ardă… Ceva brăzda pădurea cu un fâlfâit de aripi şi un ţipăt. N-am putut şi nu am vrut să deschid ochii…

Reclădesc un altar de magnolii, în mijloc arde-o firavă lumină mă aşez în genunchi şi încerc să mă rog ei ca unui sâmbure de aur încins, sub clopot de jad o prinţesă, în jur frunze, multe frunze, deasupra uluca cerului stă gata să curgă, privesc, în sfârşit, se-nserează, să plec mi-e gândul, să plec cât mai repede, „camera mea” mă aşteaptă cu misterele şi neajunsurile ei, să ajung totuşi, să fac focul de-argint, cald trebuie să fie ca să pot discuta cu tine, să ajung, ca să-ţi scriu, dar cum pot oare, cum să pot, când simt o nebuloasă de sentimente care mă chinuiesc şi nu ştiu să le numesc, nu ştiu ce claritate să le dau, cum se decantează totul, Doamne, într-un târziu când răsar stelele şi-mi desenează pe cer chipul tău încrustat într-o stea…

citeşte şi următoarele
(Visited 9 times, 1 visits today)