SINGURĂTATEA ÎNDRĂGOSTIȚILOR
Nu ştiu dacă aţi observat, dar când un om este îndrăgostit, imediat în jurul său se face aşa un soi de linişte bizară, un spaţiu prea mare, un gol în planul interrelaţionării cu ceilalţi. De ce oare? În loc să fie invers. Adică îndrăgostiţii să fie invadaţi de prieteni, flori şi bucurie.
La nuntă lumea se veseleşte şi însoţeşte cu bucuria ei fericirea celor care-şi unesc destinele. După nuntă însă. îndrăgostiţii sunt părăsiţi. Prietenii se selectează, se retrag şi-şi caută alte orizonturi de interes, pentru că ăştia, îndrăgostiţii nu mai prezintă niciun interes (să nu-mi vorbiţi despre “Luna de Miere” – am luat-o în calcul). Câte un rătăcit sau rătăcită mai dă bineţe, doar aşa, de complezenţă…
Fenomenul este interesant şi nu poate fi expediat printr-o întrebare la care nu am găsit, încă, răspunsul. Cheia (peste tot este o Cheie) acestei aparente „părăsiri” stă, cred eu, în propria stare interioară a celui/celei care constată că prietenul/prietena s-a îndrăgostit.
Fiinţa lăuntrică reacţionează prin negarea evidenţei celuilalt: adică el/ea s-a îndrăgostit şi eu nu? Adică el/ea este iubit/ă şi eu nu? Adică s-a îndrăgostit de ăla/aia şi nu de mineeee!? Altfel spus, trecând prin cele 3 faze ale eu-lui: subconştient, preconştient şi, în fine, conştientul, tendinţa de negare a evidenţei se traduce printr-un soi de egoism, de invidie la nivelul percepţiei celuilalt/celeilalte.
Şi pentru că iubirea nu este o entitate semantică oarecare pe care să-ţi permiţi s-o iei în tărbacă, din care să faci motiv de amuzament (atunci când iubirea este adevărată şi nu mimată – căci asta se simte), te retragi, faci un pas înapoi şi ţi se pare că aCel/aCea prieten/ă nu mai este “interesant/ă”.
