SUFLET RASTIGNIT

Suflet răstignit pe altar, în firul de praf pâlpâie o candelă. Te aduc, te readuc în ceaţa dimineţilor cu miros de lapte de sâni de fecioară. E un paradox: sufletul meu tras pe roată în casa Cuvântului-sfântului, prizonier în tine pe veci… şi sclav totodată… 
Obligeană, ceasuri rele, drumuri fumegând, coderie, poduri cu fân, ţâţe fragede, verde muzical, mirajul creaţiei… 
Nopţi de singurătate, stând la orizontală, cu mâinile întinse pe lângă trup, cu ochii închişi şi respiraţia întretăiată, până când voi rezista tensiunii atingerii tale, vibrez ca o coardă de pian lovită cu vârful inimii, gândul fluid-către tine precum apa prin pletele sălciilor oblice, pătrund, te pătrund, mă cuprinzi, mă re-creezi întru primordialul unu… 
Lumină blândă de sepie, focuri lăuntrice, viforul din ceai, lacrima zăpezii, lebede negre de soare. 
Scrutez zarea. Văd părul tău în care tremură curcubeul. Îmi spui că după-amiaza e reverul cel mai leneş al zilei. Ghiocul, cald şi mătăsos, îţi fură până şi formele cele mai sfinte, perverse… Clipeşti sedusă. Te arunci cu trupul în valul pupilei aevea… Te sorb prin irişi ca pe un fuior de plăcere atroce. Îmi sângerează carnea trupului viu de muşcătura viperei… În curând voi pleca în cea mai îndelungată călătorie. Nu voi uita cafeaua fierbinte, abisul din revistele literare, pianul.  Adaugi că aşteptarea e o scufundare în propria-ţi Fiinţă. Şi-ţi dau dreptate…