DREPTUL LA IUBIRE

Am văzut într-o seară, la televizor, că acest drept ţi se poate refuza de către cei din jurul tău. Chit că-ţi sunt rude, prieteni sau, pur şi simplu, oameni necunoscuţi.
Să vă explic povestea în două vorbe: un profesor (în jurul vârstei de 60-65 de ani) a primit un cadou de la copiii săi. Un calculator. Na, belea. Nu putea să fie altceva decât un calculator. Omul s-a bucurat. A colindat internetul, a umblat pe diverse site-uri, până a găsit-o pe ea, o superbă tânără brunetă (că doar ne-a arătat-o tuturor celor ce beleam ochii la televizor). Paranteză: omul fusese căsătorit. Soţia sa murise cu câţiva ani în urmă (că doar nu putea să moară înainte). Avea doi copii mari, fiecare la casa lui – o fată şi un băiat. Deci, omul nostru era liber din toate punctele de vedere. Cum ziceam: a umblat până a găsit-o! S-au îndrăgostit unul de celălalt. Stăteau nopţi în şir la discuţii pe net. Buuuuunnn. Dar, de ce se afla el la televizor, în faţa naţiunii? Tânăra nu mai putea suporta această stare de lucruri şi, fiind mai năvalnică (deh!, tinereţea!), i-a cerut o întâlnire. Adică era musai să se vadă faţă în faţă, să stea de vorbă ochi în ochi, bot în bot şi dacă iese, de ce nu?, şi pat în pat…

CARE-I PROBLEMA?
Dap, problema era următoarea: omul nu ştia ce să facă. Să se ducă la întâlnire sau să nu se ducă la întâlnire? De iubit o iubea nebuneşte, dar îi era teamă. De ce teamă? Ei, aici se complică chestiunea. Profesorul nostru, cu chelie şi cu ochelari, foarte prezentabil de altfel, făcuse o măgărie: minţise! Se dădu mai tânăr şi-şi postă, în locul pozei sale, poza fiului său. Deci, tânăra superbă se îndrăgostise de cine? De chipul fiului sau de creierul lui tac-su? În consecinţă a venit la televizor ca să ceară sfatul celor prezenţi în studio precum şi întregii naţiuni: să se ducă sau să nu se ducă? Nu vă puteţi imagina cum au tăbărât toţi cu gurile pe el, inclusiv fata lui (care fusese invitată în studio). Toţi aveau un singur argument al acuzării: VÂRSTA! Vârsta lui, diferenţa de vârstă dintre cei doi (fata, studentă anul I, 20 de ani!), ce-o să spună lumea când o să vadă etc. etc… Omul nu mai avea niciun cuvânt. Era deja condamnat cu mânie proletară. Într-un târziu, în tumultul vociferărilor iscate, îndrăzni să pună şi el o întrebare, cu timiditate: „Dar eu, eu ca om oarecare, am dreptul să iubesc? Mai am eu dreptul acesta?” Nimeni nu a ştiut să-i dea un răspuns.