EXERCIȚIU DE MEMORIE – BOTEZUL ÎN HAZNA

Universul meu de joacă era mic. În curtea școlii militare nu mă puteam avânta, nu aveam curaj să cercetez ceea ce se afla dincolo de clădirea școlii. Frica de armăsarii grozavi și de necunoscut, la acea vârstă îmi înfrâna tendința de expansiune a terenului meu de joacă. Așa că zburdălnicia noastră avea oarecum un desen imaginar, circular în jurul casei care, se pare, fusese cândva o anexă a unui stabiliment militar.

 În perioada scurtă cât îmi amintesc că am locuit acolo era să-mi scape amintirea botezului în hazna, cea de-a patra, deja, cumpănă a vieții mele, dacă nu aș fi auzit o știre la tv că la o anumită școală, nu știu din ce sat un copil a murit înecându-se în haznaua școlii.

Lângă casă, lateral, se afla un loc, în iarba crescută sălbatic, acoperit cu scânduri despre care nu știam nimic. În jocurile noastre ne învârteam în jurul casei și țopăiam ca dracii în de-a prinselea, de-a leapșa, de-a v-ați ascunselea și ce ne mai trecea nouă prin cap… Așa am ajuns deasupra acelor scânduri care s-au rupt, fiind putrede. Am căzut într-o hazna adâncă (cine știe de când fusese acolo și cui folosise. WC-ul nostru se afla în altă parte, în spatele casei). Nu mai țin minte cine m-a scos, pentru că cineva a tras de mine scăpându-mă de la o moarte sigură prin înec.

Se spune că cine are de-a face, când e mic, cu astfel de materiale urât mirositoare, fie că mănâncă, fie că se umple de rahat sau calcă în vreun rahat de câine va avea noroc în viață. Nu știu în ce măsură vorba asta este adevărată, pentru că în ce mă privește ea nu pică deloc pe sensul pe care-l dă. Viața mea a fost plină de ghinioane, de insatisfacții, de neajunsuri materiale, de complexe de tot soiul, de nenoroc și nefericire. Norocul meu a fost că am trecut (corect ar fi să spun că am scăpat) de aceste cumpene și accidente fără să-mi fie răpită viața la o vârstă fragedă, ajutându-mă astfel să trăiesc, să cunosc viața pe deplin, pentru a o cunoaște, ai înțelege sensurile multiple și a ajunge la un liman care pe zi ce trece se face tot mai vizibil…

Curios este faptul că nu-mi amintesc cu niciun chip prezența părinților mei sau a fraților mei mai mari. În acea perioadă totul se încâlcește într-o ceață mocirloasă, de absență totală a grijii și protecției familiale. Un singur om persistă în memorie. Unchiul Nea Niculae.