În grădina cu iarba crudă cum ședea ea îngera precum odalisca lui Ingres i se așeză pe gambă frumosul păianjen regal. Era de o frumusețe ucigătoare. Cu toții am înghețat căci lângă ea eram noi Icarii, doi, slujitori ai razelor solare și ai ei pe care cu atâta trudă am convins-o să vină-n grădina de diamant… Inima mi-a stat în loc căci simțeam pericolul ca frumosul păiajen să-și verse veninul în gamba ei sidefie.. mi-aș fi dorit ca eu să fiu acela care să-l ademenească, dar el a știut, mereu știe păianjenul regal pe ce gambă să se așeze, ce sânge să-l sature. Era mare, foarte mare cât o pasăre viu colorată. Nu mișca. I-am spus îngerei să nu miște, pericolul era acolo pe gamba ei e nu mișca, păianjenul nu mișca. Fulgerător m-am repezit la piciorul ei dezgolit și cu o lovitură scurtă am îndepărtat păianjenul care se pierdu în iarba crudă. Ne-am ridicat, am plecat, ea cu aripa mă împrejmui, îți mulțumesc, îmi șopti la ureche, arătându-mi totodată frumusețea ei carnală… Te găsesc vinovat, mai șușoti ea în urechea mea devenită rug… dar de ce, care-i vina mea? Nu pot să-ți zic ce vină îți aduc… vina ta nu poartă un nume… nu pot să spun „asta e vina ta”… vina ta, pentru că ai o vină se alcătuiește din mici fragmente de tăcere și de nemișcare, în orice caz vina ta este suficient de importantă ca să mă determine pe mine acum să plec… și nemaiașteptând nici o reacție, nici o altă întrebare sau răspuns din partea-mi își luă zborul așa cum îi era obiceiul, zbor lin cu aripa larg desfăcută de se-ntunecă tot cerul… iar eu am simțit imediat nevoia să mănânc o înghețată pentru că suferința, fie ea din plecarea îngerei, fie din orice altă sorginte, nu trebuie exclusă din viața omului, asta știam, știam că suferința trebuie trăită cu toată intensitatea însă este necesar să ai o anumită demnitate a suferinței… la marginea grădinii am zărit un copil care tremura de parcă ar fi avut parkinson… și vorbirea lui era pe jumătate clară, totuși a știut să-mi răcnească în față vorba unui mare scriitor (Flaubert) „Un scriitor trebuie să trăiască ca un burghez pentru a fi liber și sălbatic în opera sa”… seara apoi noaptea ce tristețe îmi îngroașă pereții și așa grei de ne-speranță, ce inutilă așteptarea, ce injustă… păianjenul regal se plimbă tacticos pe tavanul camerei mele… își caută victima, acea frumusețe carnală pe care doar îngera o poate avea…

(Visited 9 times, 1 visits today)