RÂNDURI DE DINCOLO
Am venit la tine pentru ca tu să mă asculți. pentru că tu, numai tu știi să asculți și pentru că acum numai tu mă poți asculta și nimeni altcineva… Nu te întrista că eu plâng acum, așa. Eu nu sunt tristă din fire, sunt chiar veselă…
Plecarea lui a fost pentru mine un fel de dezlegare, un fel de eliberare. Altfel aș fi fost nevoită să-l iubesc toată viața. El a fost pentru mine un fel de blestem. Nu știu cum să-ți spun ca să mă-nțelegi. Te rog nu mă întrerupe și nu mă judeca greșit… Acum nu-mi mai amintesc nimic. Doar atât că ar fi voit odată să mă sărute și nu l-am lăsat. Era atât de delicat încât refuzul meu, știu bine, l-a durut mult.
Dar ce a fost a fost, adică a trecut și o dată cu el a trecut și starea mea de melancolie. Poate că asta a și dorit: să mă scoată din amorțire și apoi să plece…
Dar de unde a aflat de boala mea? Cine să-i fi spus?… Nu mai are importanță… Este adevărat că datorită lui am început să cunosc mai bine lumea, să cunosc mai multe aspecte ale vieții… „Pe unde trec eu las urme” zicea el și avea dreptate. Nu știu precis la ce se referea, nici nu l-am întrebat vreodată… Știu doar atât, că atunci când l-am văzut întâia oară am simțit ceva unic, de parcă mi-aș fi întâlnit destinul și un fior adânc mi-a cutremurat întreaga ființă. Simțeam o permanentă ardere în trup și în suflet când era aproape de mine.
Spiritul său pătrunsese în mine cu siguranță și mă neliniștea profund.
Neliniștea asta semăna atât de mult cu o stare de beție, dar nu o stare de beție obișnuită, beția care-mi venea de la el era o stare de beție a trupului. Deși raționam perfect, deși aveam replici corecte tot ce făceam în prezența lui făceam cu teamă și cu stângăcie. Mâinile-mi tremurau, tot trupul îmi tremura și parcă și mintea îmi tremura în preajma lui. O stare ciudată, repet, trăiam în prezența lui. Mă simțeam mică, mică de tot, atât cât să pot sta la umbra lui…
Tonul său categoric atunci când vorbea despre un lucru mă inhiba mai totdeauna și nu mai aveam replică. De altfel nu puteai decât să fii de acord cu el atât de categoric vorbea. Tot ce spunea el era perfect adevărat pentru mine. Simțirea lui autentică, experiența lui de viață dădea greutate spuselor sale. Cuvintele sale erau grele și pline de sens…
Dar și mai ciudat este faptul că deși îl ascultam fascinată, atunci când rămâneam singură nu mai puteam fi de acord cu el, cu ceea ce spusese cu doar câteva clipe mai înainte. Și asta mă enerva cumplit și mă întrista totodată. De ce oare doar în prezența lui viața mi se părea atât de simplă, lumea atât de ușor de cunoscut, tainele a tot ceea ce ne înconjoară atât de limpezi și de ușor de dezlegat. El avea forța de a destrăma întunericul acolo unde acesta exista pentru mine și pentru alții ca mine. Avea harul de a subjuga oamenii și de ai domina cu blândețe în același timp.
Când eram cu el și-l auzeam vorbind nu mai reușeam să-l percep ca prezență fizică, materialitatea trupului său dispărea și rămânea doar ceea ce se contura prin cuvintele sale, acea lumea fantastică a spiritului său, care se desfășura în fața minții mele, plină de înțeles și farmec…
De ce de fiecare dată dispărea trupul său? Mi-aș fi dorit să-l simt și ca bărbat. De multe ori am dorit să mă apropii de el fizicește, dar de fiecare dată se lăsa între noi o cortină imperceptibilă și imposibil de trecut și atunci când din greșeală mâinile lui mă atingeau aveam senzația că acea atingere nu era a lui, ci era o atingere imaterială și că ea se materializa doar în mintea mea. Numai acolo în minte dorința mea căpăta substanță… Și dacă mă atingea uneori voit eram ca hipnotizată. Ar fi putut face orice cu mine. Dar el niciodată nu-și propunea să facă ceva cu omul de lângă el. Voia să-l simtă doar ca atare, doar viețuind aproape și-i era suficient. El nu căuta altceva decât o fuziune spirituală cu un alter-ego posibil. Ceea ce mă îngrozește este că el nu vedea acel alter-ego al său în persoana mea, iar eu nu mă puteam ridica la înălțimea cerințelor sale.
Eram gata pentru orice sacrificiu oricând, în orice condiții. Eram a lui, simțeam asta cu toată ființa mea. Numai că el nu simțea și nu dorea sacrificiul meu. De iubit nu putea fi vorba, că ne cunoșteam foarte puțin. De multe ori gândesc că poate fizicul meu nu-l atrăgea și că nivelul meu intelectual nu-l satisfăcea pe deplin. În același timp sunt convinsă că orice aș fi făcut pentru el ar fi fost banal și plictisitor pentru că alte femei ar fi făcut înaintea mea același lucru… Asta mă făcea să nu reușesc să fiu eu însămi în fața lui.
El nu era ceea ce se numește atât de des un „bărbat bine”. Nu era un bărbat frumos, ba era destul de urât. Chipul său avea o expresie de oboseală perpetuă, trăsăturile sale erau ale unui bărbat senzual, dar el nu mai dorea, sunt sigură de faptul că nu mai dorea plăcerea fizică, ci doar acea plăcere spiritual-afectivă. Accidentul pe care îl suferise îi accentua oarecum urâțenia, deși erau femei care-l vedeau plăcut la înfățișare, și apoi părul care-i căzuse înainte de vreme îl făcea și mai urât (în ochii mei, desigur). Trupul său slab, anemic, mâinile mici și osoase, toate te-ar fi făcut să crezi că ai de-a face cu un om trecut de vreme, îmbătrânit de timpuriu. Șu era atât de tânăr…
În schimb spiritul său era de o frumusețe fascinantă, era fabulos. Cu greu i-ar fi putut rezista cineva dacă l-ar fi cunoscut cu adevărat…
Deci toate astea, adunate, mă făcuse să cred că el nu mai căuta de mult o femeie frumoasă, cu trup și chip perfect. Setea lui de aventură, nesecata lui sete de aventură se diminuase până la inexistență…
Aceste linii de forță ale structurii sale intime constituiau motivația căutării acelui alter-ego care să-i dea iluzia împlinirii perfecte într-o conviețuire strict spirituală…
Cred chiar că el părăsise de mult viața aceasta pe care noi o trăim încă din plin. Cred că prin calitatea și forța de depersonalizare reușea să se metamorfozeze, asemenea yoginilor super exersați, într-o ființă virtual imaterială…
Sunt sigură că în viața lui au existat femei care au simțit exact ceea ce simt eu acum, care au încercat să-i ofere, inutil, tot ceea ce i-am oferit eu.
Dar, în același timp el avea nevoie de ajutor. Simțeam asta, știam. Și el era conștient de faptul că eu l-aș fi putut ajuta, că ar fi acceptat să-l ajut, dar nu voia s-o spună. Era prea delicat ca să ceară ajutorul cuiva…
Dar ce a fost a fost. Bine că a plecat. Mă simt eliberată. Iartă-mă dacă te-am plictisit cu nimicurile mele. Te știu prietenă și de aceea mi-am deschis sufletul în fața ta…
