DIN VIRTUAL IN REAL
La întrebarea: Când din virtual ajungi să te cunoşti în real este o coborâre sau o urcare? am ezitat să-mi spun punctul de vedere.
Şi am ezitat pentru că de o vreme e în mine o aprigă luptă interioară legată de prieteniile virtuale. Am trăit experienţa unor prietenii coborâte din virtual în real. Au început cu trecerea de pe un site oarecare pe messenger, după care în real. Sunt prietenii deja dovedite ca fiind durabile, bazate chiar pe o sinceritate aproape nudă. În acelaşi timp am trăit şi experienţa unor prietenii care, în ciuda unor neînţelegeri şi interpretări greşite, rămân valoroase în sufletul meu… deşi au rămas la un stadiu ambiguu, între virtual şi real, umbrit, oarecum…
Dacă mă gândesc bine, această trecere din virtual în real re un sens dublu: este şi-o coborâre şi-o urcare… Coborârea se face din planul spiritual – nu ştiu de ce se întâmplă aşa, dar am ajuns la concluzia că oamenii se dezvăluie mai uşor atunci când, fără să se cunoască, simt că vibrează cumva pe aceleaşi lungimi de undă – către concret, palpabil… S-ar numi „coborâre” pentru că e dinspre înalt spre terestru… iar urcarea e dinspre starea de iluzie, de imaginar, spre cea superioară de posibil, verosimil, adevărat… adică cea de încredere faţă de Omul până atunci doar închipuit.
Îmi vine-n cap acum o imagine: omul care se duce la preot, la spovedit De ce popa stă ascuns după o perdea, într-o cuşcă? De ce nu se privesc în ochi în timpul spovedaniei? Pentru că cel ce se mărturiseşte nu ar mai fi sincer. Întrucâtva monitorul joacă rolul acelei perdele după care ne ascundem ca să ne spovedim. Iată de ce, în mod paradoxal, uneori ne mărturisim mai uşor în faţa unui necunoscut decât o putem face în real în faţa unei persoane cunoscute. De aici pleacă drama. Tu eşti de bună credinţă şi te mărturiseşti fără să ştii cine e de fapt de partea cealaltă a perdelei imaginare. De multe ori sunt oameni de calitate acolo, preoţi adevăraţi, dar, câteodată, se află şi câte un lup în blană de oaie, sau câte un şarpe sadea cu glugă de preot.
