EXERCIȚIU DE MEMORIE – PRIMA CUMPĂNĂ
Adâncimea temporală până la care poate pătrunde mintea unui om, atunci când își analizează retroactiv existența, diferă de la individ la individ.
Am întâlnit persoane care nu-și mai amintesc nimic din mica lor copilărie mai departe de vârsta de 4 ani, și alte persoane care-și amintesc totul cu lux de amănunte încă de pe vremea când încă mai sugeau la sânul mamei…
Pe de altă parte destinul are un plan bine definit cu fiecare dintre noi. Indiferent ce ni se întâmplă în viață, fie întâmplări cu impact pozitiv, fie evenimente care au o conotație negativă asupra conștiinței noastre, toate acestea însumate ne dau traiectul vieții individuale. Și dacă zice cineva că-și poate sau că și-ar fi putut schimba destinul, acela se înșală, pentru că tot ceea ce ni se întâmplă în viață, se întâmplă pentru că trebuie să ni se întâmple, și dacă așa a fost viața noastră înseamnă că așa trebuia să fie…
În ce mă privește nu pot să leg amintirile mele de o vârstă anume, deoarece nu am memoria datelor, a cifrelor. Memoria mea se leagă cuvinte, de expresii, de evenimente, de întâmplări, de acțiuni care au contat pentru mine și care au avut o influență semnificativă în dezvoltarea mea ulterioară, atât ca intelect, ca spirit, cât și ca fizic.
Astăzi m-am apucat să bucătăresc că, deh!, entității acesteia numită corp fizic mai trebuie să-i dai câte ceva, din când în când, pentru ca spiritul, gândul să-ți poată zburda pe imaginarele câmpii ale vieții prezente sau ale trecutului deslușind într-o oarecare măsură hățișul amintirilor…
Să bucătăresc, ok!, dar ce? Am găsit o pungă (începută) de fasole boabe. Iar fasole? Da, iar. Mi se spunea în copilărie, „fasolarul”! De ce? Pentru că de când mă știu mi-a plăcut fasolea și atunci când mama sau bunica gătea câte o oală mare de fasole eu mâncam cu asupra de măsură până mă umflam ca o minge de fotbal. S-o punem la foc, zic, de parcă ar mai fi existat cineva în încăpere. Pregătind-o (spălatul, fiertul în trei ape etc.) mi-am amintit că, în spital fiind, privind nemișcat zile întregi pereții albi, impersonali care nu aveau altă calitate decât aceea de a te obosi și a te face să închizi ochii plonjând în lumea ta interioară, în apa amintirilor de tot soiul, am încercat un exercițiu de memorie: până unde poate pătrunde amintirea mea? Cât de mult pot da eu timpul înapoi pentru a lua cunoștință cu mine însumi, cu viața mea manifestă, cu acea clipă când datorită unei întâmplări, a unui eveniment, îți dai seama dintr-o dată că exiști. Și acea clipă până la care am reușit să ajung se leagă tot de fasole.
Locuiam, în Piatra Neamț, pe strada Plutașului. De ce se numea așa nu mi-am dat seama. Probabil că pe strada aia, din cartierul Precista, locuiau mai mulți plutași de pe Bistrița. Casa noastră era mică, văruită în alb și pe dinafară și pe dinăuntru. Avea o singură odaie, în care se aflau mai mute paturi cu așternuturi curate, cearșafuri albe, apretate puse peste un strat de paie. Mai exista o bucătărie și undeva în curtea mică, o magazie unde era soba de vară pe care mama pusese la foc o oală cu fasole. Mintea mea vede și acum focul și flăcările jucăușe generate de vraful de lemne așezate sub plita încinsă. Lemnele erau lungi și nu intrau în întregime în sobă. Pe măsură ce ardeau cineva venea și le mai împingea înăuntru astfel că până la urmă ardeau în totalitate. Nu știu pe cine văzusem, de la cine învățasem (sau așa îmi venea mie din instinct) obiceiul ca înainte să fie fasolea fiartă, să iau o lingură de fasole din oala care încă clocotea. Doream să-i simt gustul cât mai repede, înaintea tuturor și înainte de a fi mâncarea gata și bună de pus pe masă. Așa am procedat și atunci, numai că la vârsta aia (câți ani să fi avut?…) nu știam, nu conștientizam și nu luam în calcul potențialele primejdii care ne înconjoară viața în diferite feluri și în diverse ocazii. Eram desculț și îmbrăcat într-un fel de sac din molton care mă acoperea de la gât până la glezne. Lemnele din sobă erau lungi și flăcările începură să le cuprindă ieșind deja de sub plita încinsă. Ca de obicei am luat o lingură, m-am ridicat pe vârfurile picioarelor încercând să ajung la oala clocotind. M-am întins peste plită nu din lateral, cum ar fi fost prudent, ci chiar peste gura sobei, peste lemnele care acum ardeau în exterior. Moltonul meu a luat foc și în câteva secunde devenisem un adevărat rug de flăcări. Am început să urlu ca o fiară, să mă tăvălesc pe jos în chinuri groaznice. Acasă nu era nimeni. Nu știu de unde a apărut fratele meu mai mare care, atunci, a avut o sclipire de geniu scapându-mă de la o moarte sigură. A luat în fugă o pătură din casă, a aruncat-o peste mine, apoi cu gesturi disperate a reușit să stingă focul ce-mi cuprinse întreaga făptură. Tot corpul meu era o rană deschisă. Răcneam de durere.
Când au venit mama și tata au încercat zadarnic să mă liniștească. Mama mă ținea în brațe și mă legăna inutil. Continuam să urlu. Apoi mă lua tata în brațe. Ei, atunci se petrecea ceva ciudat, ceva care m-a urmărit toată viața. La tata în brațe parcă durerile mi se mai potoleau, parcă era mai bine la tata în brațe. Poate și acesta este un motiv (pentru că aveau să fie mult mai multe, mai târziu) determinant întru răscolirea munților și dealurilor Topliței (de curând) pentru a-i găsi și îngriji mormântul tatălui meu și niciodată, de la înmormântare, nu am mai fost la mormântul mamei aflat undeva în cimitirul din Piatra Neamț.
Am stat două săptămâni într-un pătuț de copil cu fața în sus (pentru că pe burtă am ars cel mai rău), unde mama tot încerca să-mi vindece rănile cu frunze de varză, de podbal, de pătlagină și mai știu eu ce-i trecea prin cap. Norocul meu, soarta, destinul a fost că aveam un vecin (fost general de armată). Fusese în război și avea o alifie, un unguent destinat răniților de pe front. Cu acel medicament miraculos, al generalului, m-am făcut eu bine.
Până aici a reușit mintea mea să mă întoarcă în timp. Până la acest eveniment. Prima cumpănă a vieții mele (aveau să vină altele, odată cu trecerea anilor și cu devenirea mea ca adult). Cred că totuși aveam vreo 4 ani…
