IUBESTE-MA ASA CUM MERIT

Doiniţa era mică de statură, era, ceea ce numim cu un termen comun, „minionă”. Aşa că trebuia să se urce pe un borcan ca să ajungă, cu mâna întinsă şi ţâţele lipite de geam, pe vârfuri, într-un echilibru instabil, la cheia aflată, pentru toată lumea, pe uşorul de deasupra ferestrei. Descuia uşa şi intra cu sfială în templul nostru – o mansardă într-o casă veche de 100 de ani, construită pe un schelet din lemn – în Piatra Neamţ. Eu o poreclisem „Sarea Pământului”. Avea un păr ciudat – nici „lins”, nici zburlit, în orice caz lung şi puţin cam prea sârmos şi creţ pe jumătate. O iubeam la nebunie! Dacă mă-ntrebaţi de ce, n-am să vă pot răspunde. O iubeam pur şi simplu. Era o fată unicat. Din cauza asta dragostea mea pentru ea se amesteca cu un respect profund şi tainic care mă secătuia de sentimente, pentru că nu puteam fi eu cel adevărat, nu-mi puteam manifesta pe faţă, deschis, dorinţa şi atracţia sincere faţă de ea.
Dormea deseori la mine. Venea de la Bicaz Chei şi uneori voit pierdea ultimul autobuz Piatra Neamţ – Bicaz Chei. Nu făceam nimic notabil. Ne hârjoneam. Ne sărutam ne bâjbâiam, bestecăiam unul pe lângă celălalt, ne pipăiam, ne excitam. Dimineaţa, cu ochii umflaţi de nesomn, mă uitam la ea cum se piaptănă. Mă privea dintr-o parte ( nu ştiu de ce toate femeile se uită la tine dintr-o parte, aşa cam ca cur-ca-n lemne?!). „Uite îţi las sarea pământului” zicea şi-mi punea alături, lângă bot, pe pernă – două-trei şuviţe din părul său ciudat. Pleca.

Eram tineri. Ea venise în „Grupul celor patru” de la Piatra Neamţ – tineri adolescenţi poeţi, pictori, actori, fotografi (artişti de valoare – aşa eram consideraţi de obştea culturală a oraşului), în urma unei invitaţii făcute de mine. Ne ţinea tonusul ridicat, dar numai eu o iubeam şi o respectam ca un tâmpit. Îi scrisesem, într-o singură zi, 20 de scrisori de dragoste. Ştia c-o iubesc. Din acest motiv se şi juca cu mine, cu sentimentele mele, cu iubirea mea. Se făcea că vrea, ca apoi să mă pună la respect. Iar eu o respectam.
Până într-o zi. În ziua aceea Doiniţa era cu totul alta. Îmi oferea mai multe căi de atac, mai multe posibilităţi de a mă apropia de ea. Venise la mine acasă. Băusem ceva, puţin, lichior de ciocolată. Voia să plece. M-am aşezat în uşă. Peste mine nu se trece cu una cu două. Trebuie să dai vamă: un sărut. Ştiam (acum nu ştiu dacă mai ştiu) să sărut. Toţi prietenii erau invidioşi pe mine pentru chestia asta. „Cum dracu faci tu, bă Romeo, că toate gagicile astea spun că săruţi mişto?” Nu făceam nimic deosebit sau special. Sărutam pur şi simplu. Şi-mi plăcea să sărut, să fac dragoste cu pasiune, cu toată fiinţa mea.

Am prins-o în braţe şi am sărutat-o prelung. „Mmmm!” îşi linse ea botul şi-şi aruncă poşeta pe pat. Am repetat figura, de data asta ea avea braţele libere, deci putea să le folosească mai cu sens pe amândouă… Uşor, uşor am ajuns la pat. Se înnopta. A luat decizia să rămână acolo peste noapte.
A fost una dintre nopţile mele de coşmar. A început nebunia de sub pilotă. Jocul acela veşnic, diabolic între noi doi. Da-nu, da-nu, da-nu la infinit. Simţeam că explodez. Pulsul mi se ridicase până la insuportabil. Trebuia să existe o finalizare. În acelaşi timp şi ea trăia cam aceleaşi stări. De 7 ori am încercat s-o pătrund. Tot de atâtea ori, cu blândeţe, m-a respins… Iar eu, care o respectam – aveam să-mi dau seama ulterior că în asemenea momente respectul nu are ce căuta -, mă supuneam docil. La următoarea încercare m-a acceptat. Eram pregătit şi gata să înfrunt toate armatele lumii, să urc Everestul, când m-au trăsnit în moalele capului cuvintele ei: „Romeo, IUBEŞTE-MĂ AŞA CUM MERIT!” Ups! În secunda următoare mi se făcuse locul neted! Am „coborât” de pe caii cei mari şi albi, alături, lângă ea şi-am început, cu faţa în sus şi ochii beliţi în tavan pe întuneric (nu ştiam eu pe-atunci ce fain e cu lumina aprinsă şi cu oglinzi prin preajmă), filosofarea lu’ peşte prăjit: oare cum merită ea? Dacă greşesc şi va fi nemulţumită şi nesatisfăcută sau nesatiscăfută? Dacă în realitate nu vrea şi doar se joacă, din nou, cu mine? Ce să fac? Cum dracu merită muierea asta să fie „iubită”? Şi uite aşa, până dimineaţă am fost hăl mai tare şi mai mare filosof. Degeaba a încercat ea să mă readucă la viaţă, să-mi resuscite „organu”. Eram mort definitiv. Murise, fără glorie pe câmpul de bătaie. De atunci nu am mai văzut-o. Fiecare şi-a urmat destinul.

Sensibilitatea asta exagerată şi respectul prea mare aveau să-mi producă cele mai naşpa eşecuri şi neplăceri în relaţia mea cu o femeie. Pentru că ulterior am mai trecut prin multe astfel de situaţii.

Ah! Mă urăsc! De ce nu pot să fiu şi eu un porc, un nesimţit, să nu-mi pese de ea, să nu mă deranjeze detaliul anatomic sau felul în care se îngrijeşte, de ce nu pot şi eu s-o iau aşa, otova la p… (nu mai zic, că nu-i frumos!) şi să fiu satiscăfut (!) eu, nu ea, să nu mă mai intereseze de ea, dacă i-a plăcut sau nu, dacă a avut orgasm sau nu, dacă şi-a dorit un pre şi un postludiu etc. ?…
„Altruismul comunitar nu are ce căuta într-o relaţie sexuală” îmi spunea un amic. Ei uite că la mine chestia asta de cap de turmă nu ţine, nu se mulează pe felul meu de a fi şi simţi. Ştiu că e rău şi chiar nesănătos. Dar, am mai spus-o şi-o mai spun: „când mă analizez mă detest, când mă compar mă prefer!”