O, TRISTEȚE ADÂNCĂ

O, tristețe adâncă ce stai în eclipsă

Nestatornică mască a lumii, cuvinte ce plâng

Vom vedea dimineți însorite în lipsă

și vor adormi în biserici anahoreții valsând.

Îngenunchez în fața marelui Faur

În jocul meu arhaic doar viața mă supune.

Eu cavaler de codru și bulgăre de aur

m-am răvășit simbolic într-un oraș de spume.

S-ar putea să dau de nisip și de ceață

Cu fruntea, cu umerii, cu ochii și plâng

Nu voi putea culege atâta verdeață

Să-mi acopăr privirea ochiului stâng…

Și voi pleca cu tine în suflet de-aici mai departe

De bună voie țărmul nemărginirii-i mut

De-aceea gândul meu ce rătăcește în moarte

se mai întoarce câteodată la apa care m-a născut…