ODATĂ (I)

Odată, prin 1994, călătoream spre orașul copilăriei mele – Piatra Neamț. Eram trist. Cineva se rupea din mine, cineva mă părăsea… Parcă nici mașina nu se bucura de drum… Am ajuns pe-nserat când tocmai se-aprindeau luminile. De sus, din grinda orașului se vedeau ca niște ghirlande portocalii, nici aprinse încă, nici stinse, becurile. Aminteau de o salbă cu sori galbeni așezați pe o geometrie variabila in longitudine. O irezistibilă dorință de plimbare pe jos am simțit atunci. Am făcut-o prin centru. Inert si inerțial. Apoi m-am retras în mașină. Mi-am aprins o țigară, mi-am făcut o cafea, am ascultat Eric Clapton și m-am prăbușit în apa trăirilor iluzorii. Icoana pe care o văzusem la Mănăstirea Agapia a reapărut în fața ochilor închiși cultivând o lacrimă. Un dor perpetuu, neostoit, brăzda ființa mea cu șanțuri adânc-sângerânde și dureros nerodnice… Am copt lung-îndelung lacrima sub gene apoi am slobozit-o peste chipul sau părelnic… Și dintr-o dată a răsărit o stea… Lumina ei era, nu era, dăruia și cerea totodată ocrotitoare mângâieri cu palmele făcute căuș așa cum ții lumina Domnului pe lumânarea de-Nviere… Și-atunci, abia atunci!, am înțeles că eu nu sunt făcut pentru mine, că eu sunt făcut pentru alții…