SUFLETUL UNEI FEMEI
Mi-a fost dat să conduc maşina unei femei, cu femeia alături, desigur, că altfel nu se putea. La un moment dat, pe drum de ţară fiind, dintr-un tufiş apare în faţa maşinii un căţel. Un puiuţ tare drăgălaş. Dădea din coadă… Am frânat la timp pentru a-l proteja, dar el nu se dădea dus din faţa maşinii. Dădea din coadă… Mi-am scos centura şi am vrut să cobor pentru a-l îndepărta din acel loc periculos. Atunci femeia glăsui: „Treci peste el, dă-l dracului!” Şocat de cele ce-mi auzeau urechile, am rămas blocat cu mâna pe portieră. M-am scuturat ca de un frison şi revenindu-mi am coborât, am luat căţelul în braţe şi l-am dus înapoi în tufişul de pe marginea drumului, unde mai erau 2 – 3 căţeluşi la fel de drăgălaşi.
Aşezându-mă din nou la volan, am privit-o, mai înainte de a băga cheia în contact. Ce-ar fi ca destinul să-mi joace o festă şi să facă în aşa fel încît eu să trăiesc toată viaţa, zi de zi, lîngă această femeie? Mă întrebam eu în gând… Nu ar fi ca o bătaie de joc a sorţii, ca un blestem perpetuu? Acesta-i sufletul unei femei?
Nu am mai pornit motorul, ci am coborât mergînd spre şosea în speranţa că voi găsi un taxi.
Şi, culmea! chiar l-am găsit!
Nu ştiu ce a făcut femeia în urma mea. Nici nu mă (mai) interesa… Nu avea nici permis de conducere, nici nu ştia să conducă.
Degeaba striga cu disperare întrebându-mă ce am.
Cu cât mă îndepărtam de ea, cu maşina ei cu tot, mă simţeam mai fericit, mai uşurat…
