GUSTUL FLORII
Pasărea singurătăţii în piept mă izbi disdedimineaţă. Precum pasărea cu clonţ de rubin a lui Labiş. Mă înfăşură cu dragoste mută în penaju-i argintiu şi-şi luă zborul, fără să întrebe, fără să privească. Ştia că nu mai pot vorbi, că nu mai pot citi, nici scrie, ştia pasărea mare a singurătăţii că orice aş face scăpare nu am şi că ea, tot EA, stăpână-mi va fi…
Am străbătut tărâmul basmelor mov cu ilene cosânzene şi cu balauri, de fapt un singur balaure… Nu mi-a plăcut. Nu-ţi place?, întrebă pasărea. Nu, nu-mi place, zic, vreau la mine acasă, mi-e dor de acasa mea… Atunci te las aici şi fără să aştepte reacţia mea mă slobozi într-o junglă plină de şerpi şi de copaci albaştri…
Acolo am cunoscut-o pe EA. Era nudă, era stea. M-a luat de mână şi mi-a întins o făclie. „Ţine să ai ce mânca, să poţi lumina”! Două botine roşii o duceau înaintea mea. Mă dirija. Pe aici, pe aici…
Mi-era dragă. Am vrut s-o sfărâm într-o îmbrăţişare abulică, dar nu se putea, lumea junglei ne urmărea. Abia la liman, un liman al culorilor vii, aiuritoare, am putut-o gusta. Avea gustul florii „Nu mă uita”…