„Lumea se amuză doar de excepțiile de la regulă. Coborându-le de acolo de unde harul le-a ridicat, lumea le umanizează mânjindu-le. Lumea e radicală şi eficientă. Lumea. Ştii ce e rău? Că şi el e lume. Că şi eu. Că noi n-am fost lumea noastră şi ne-am amestecat absurd, deşi convențional, cu lumea lor.“

Aparținând volumului „Perechea mea din cer“ (în care „toate poveştile sunt de dragoste, de război sau degeaba“) citatul de mai sus impune observația că opera Ancăi Florea (fie ea jurnalistică sau  artistică – să cităm și alte cărți ale autoarei: „Înapoi în Basarabia“, „Păstraţi România întreagă“ etc.) se înfăptuieşte din perspectiva unei lumi paralele. Punctul acesta de vedere are drept consecință nu dispariţia ideilor prozatoarei în depărtările gândirii impersonal-abstracte, ci rotirea şi rostirea lor distinctă la o distanță măsurabilă și cu accent de unicitate.

Două moduri de viaţă

Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezența a două moduri de viață contradictorii, care se petrec simultan, dar la nivele diferite de existenţă, unul de suprafață, aleatoriu, ancorat în realitatea imediată și altul de profunzime, permanent. Cu o remarcabilă stăruință, Anca Florea a căutat să pună aceste moduri de viață în comunicare unul cu altul, să asocieze mobilitatea suprafeței cu permanenţa vieţii profunde. Este totodată straniu faptul că un om alcătuit din amețitoare mobilitate și din capriciu (deseori) are drept principiu limitator şi formativ, o gândire în sine extrem de clară și foarte precisă.

În scrierile care alcătuiesc „Perechea mea din cer“ domină interesul pentru uimitoarele fenomene morale, politice şi sociale. Actualitatea imediată este sursa inepuizabilă de materie primă pentru scrierea ei dezinvoltă. Aducerea sub obiectiv a unor situații cunoscute din viața de zi cu zi are ceva amuzant și dramatic în același timp (v. textele „Nu mă aplec în afară“ şi „Bunica mea e un velier“). Orice s-ar spune, priza la realitate reprezintă o caracteristică imposibil de ignorat în aprecierea valorii unui autor…

Povara cuvintelor

Fără îndoială imaginile lumii reale ar putea fi uşor concepute ca un cadru mobil, care, închizând ideea, i-ar conferi din afară o limitare. Din moment ce spiritul apare ca fiind locul unui ideal unic, din moment ce el reuşeşte să instaleze în sine o gândire invariabil profundă, nu mai are nici o importanță faptul că tot restul vieții mentale, imagini, amintiri, presimţiri, se risipesc în cele patru zări.

Activitatea aparent-rătăcitoare a spiritului devine la Anca Florea o activitate atent orientată: totul se învârtește în jurul ideii! (v. „Lumi separate“, „Jurnalul neputinţei“, „Nimic nu foloseşte la nimic“ – op. cit.: „Perechea mea din cer“).

Volum derutant, cu accente – autobiografice, folosind un limbaj în aparență comun, nu lipsit de asperități, străbătut de la un capăt la altul ca un fir roşu de un „patriotism liric“ necenzurat și lipsit de ipocrizie, „Perechea mea din cer“ se aşează, în mod firesc, alături de acele cărţi dragi sufletului care merită citite. Desigur, viața care irumpe din acest volum de „poveşti“ pare uneori absurdă, alteori obositoare, dar această viață este cu adevărat vie!

La Anca Florea privirea este de o anvergură extraordinară și totodată de o remarcabilă profunzime. Ea contemplă o lume ale cărei prim planuri sunt compuse din cer şi nori, din întinderea solului cu mii de nuanțe și mii de umbre (mai ales!), ale cărei perspective, progresiv restrânse, converg către un pământ al făgăduinţei. Pământ al făgăduinţei interior, comoară subterană a gândirii, care atrage privirea ca un magnet, în timp ce între aceasta și obiectul său se desfăşoară mişcarea fantastică a vieții la lumina zilei…

„Şi-a dorit foarte mult să scrie bunicul meu. Cineva trebuie să ducă la capăt treaba asta. Ca o răzvrătire împotriva faptului că nu suntem veşnici. Să ducă cineva povara cuvintelor, până la capăt. Eu”. (Anca FloreaPerechea mea din cer)

 

 

(Visited 74 times, 1 visits today)