PROBA OGLINZILOR

Nimeni nu e fericit p-acilea. Degeaba încercăm să afişăm contrariul sau să ascundem realitatea fiinţei noastre din viaţa reală. Facem eforturi uriaşe, ne consumăm şi ne acordăm parte importantă din existenţa noastră ca să arătăm, cel puţin în faţa „prietenilor”, „o faţă” , „o figură de suprafaţă”, o mască de om cu echilibrele la locul lor, fără joc prea mare în „lagăre”. 

Şi uite aşa ne rimăm politeţurile, „gingăşiile” şi „iubirile” reciproce. Hai să ne luăm de mână şi să ne rimăm cu toţii. Are cumva vreunul/vreuna un glas mai strident (se şi aude pe net…)? Gata! Iată duşmanul. Daţi-i la cap (dacă se poate la amândouă). Nu e de acord cu mine, pune la îndoială ceea ce spun eu, mă contrazice pe mine? Pe miiiiiiiiineeeee? Ăsta/asta nu mai e prieten/prietenă. Hai să ne frunzărim listele negre şi să ne facem curăţenie. 

Mi s-a întâmplat ca în relaţie cu o femeie să depăşesc strictul cadru al internetului şi să păşesc „dincolo”, pe mess şi pe serviciul de telefonie mobilă (adică ne dădeam telefoane la orice oră din zi şi din noapte şi stăteam de vorbă pe mess nopţi în şir). Situaţia devenea destul de serioasă şi începuse să-mi cam ardă călcâiele. Femeia îmi pătrunsese în inimă şi-n viaţă. Nu ştiu şi n-am să ştiu vreodată dacă sentimentul era reciproc. PRINCIPIUL MEU ESTE URMĂTORUL: MAI ÎNTÂI HAI SĂ VEDEM DACĂ REUŞIM SĂ CONSTRUIM CEVA ÎN SPIRIT ŞI APOI, DACĂ LUCRURILE MERG BINE, SĂ ÎNCERCĂM SĂ CONSTRUIM CEVA ÎN VIAŢA REALĂ. Al ei, şi al mai tuturor femeilor de p-aici, este/era viceversa: hai să ne cunoşteam „face tu face” (expresia în vogă), să lăsăm „vrăjeala” şi dacă ne potrivim, atât fizic cât şi chimic mai vedem noi cum rămâne cu spiritul, pe urmă. 

Deci, doamna respectivă îi dădea zor mare cu „hai să ne întâlnim, hai să ne cunoaştem, hai să ne vedem că altfel nu se mai poate”. În faţa impetuozităţii ei îmi vine în cap s-o supun unei probe: „proba verităţii” care pe lângă „proba mustăţii” face şi ea parte din „arsenalul” meu de „cuceritor”.

Cât de mult vrei tu să ne cunoaştem?, întreb. „Muuuuult, muuuuuult de tot. Abia aştept. Ard de nerăbdare. Cred că eşti aşa şi aşa şi pe dincolo, exact cum mi-am dorit şi-am aşteptat eu un bărbat ca să fie”, veni răspunsul ei ciripit. Bine, zic, şi eu vreau să te cunosc. Atunci, dacă vrem amândoi în egală măsură acelaşi lucru, firesc ar fi ca amândoi să facem câte un pas unul către celălalt. „Ce vrei să spui?” Iată ce vreau să spun: tu vii de la Iaşi, eu vin de la Ploieşti (hai să trăieşti!), normal ar fi să ne întâlnim undeva pe la mijloc, să zicem Bacău – Focşani. Dacă lucrurile nu vor decurge aşa cum ne-am imaginat noi, atunci nimeni nu se va supăra şi nu va trăi sentimentul inutilităţii acţiuni sale. Deşi, eu zic să mai aşteptăm să nu ne grăbim. „Adică cum să ne întâlnim la mijloc”? Îmi tăie vorba ea. „Da’ ce, tu crezi că eu am bani de cheltuit pe drumuri, pe trenuri, pe benzină? Mai ales că nici nu ştiu cum arăţi?” Dar nici eu nu ştiu cum arăţi. Şi eu fac aceleaşi eforturi şi mă supun aceloraşi riscuri ca şi tine. „Dar ce, tu vrei să cheltuiesc cot la cot cu tine? Eu am un copil de crescut, am greutăţi materiale, de plătit întreţinerea, căldura, apa etc. la bloc.” Şi tot aşa discuţia a continuat şi a degenerat cum bine vă închipuiţi. 
Şi-atunci care era motivaţia ei? Care era resortul care o făcuse să afirme sus şi tare că mă iubeşte, că eu sunt bărbatul vieţii ei, că pe mine m-a aşteptat o viaţă întreagă şi că probabil, în mintea ei, cu mine făcuse un copil… etc.?…  

„Proba verităţii” nu dă greş niciodată. Nu exista RECIPROCITATE, nici măcar la nivelul de intenţie, nicidecum la nivelul sentimentului autentic. Ar fi fost suficient să fie de acord, măcar teoretic, aşa la vrăjeală, cu ideea propunerii mele. M-aş fi dus eu la ea şi aş fi suportat toate riscurile de unul singur.

Ştiu că în viziunea multor femei bărbatul este un fel de „măgar prost”, o anexă a contului bancar şi al sexului din dotare. 

Am asistat, involuntar, la o discuţie între două femei: „Stau cu mortu’ în casă. Mai tre’ să-i pun flori pe piept”, zise una. „Nici al meu nu mai mişcă, sunt vreo 3 ani de când nu mai simt că am bărbat în casă” zice şi cealaltă. Abia atunci am început să le privesc mai cu atenţie. Nu mă apuc acum să le descriu, ca să nu jignesc tot neamul femeiesc. Spun atât: nici dacă mi s-ar fi dat foarte mulţi bani să mă culc cu una dintre ele nu aş fi făcut-o. Nici n-aş fi putut (pentru simplul motiv că nu mi s-ar fi sculat, dimpotrivă locul ar fi devenit neted). În locul respectivilor soţi le-aş fi aplicat „proba oglinzilor” (o altă poveste pe care nu v-o spun, dar pe care o intuiţi, sper). 

De atunci, când mai dau peste vreo vrăjitoare, dornică să mă cunoască „pe viu”, o invit să-şi aplice singură cele trei probe. 
Adică: 
1. „proba verităţii” 
2. „proba mustăţii” 
3. „proba oglinzilor”. 

Asta după ce convenim că în planul spiritului se poate construi ceva demn de luat în seamă.