SCRISOARE CĂTRE FATA MORGANA
Să crezi într-o floare poate un trandafir ce creşte în tine, irumpe-n artere acolo unde sămânţa-i ascunsă în inimă chiar…
şi dintr-o dată prin vene nu sânge, ci frunze şi flori, petale chiar spini, nu contează de vreme ce spiritul meu a încolţit în lumina existenţei tale…
…vin şi spun: ce tulbure-i noaptea, singur, încă-mi vibrează-n auz vorba ta care vindecă…
Sunt atât de paralel cu viaţa mea încât pot să-ţi vorbesc cu detaşare despre ea.
Crezând în scrisorile mele vei crede în tine pentru că tu eşti cea care le naşte, care le aduce, re-aduce la viaţă, le dă sens, le dă rostul şi astfel mă simt din nou (după atâta vreme de tăcere) util… rodnic… bogat… plonjând în tinereţea spiritului pe care-o aveam (oare câtă mai e?)… Îţi datorez ţie această nouă existenţă a mea, poate ultima… EXIŞTI! şi asta-mi produce o bucurie enormă. Îmi amorţise inima, spiritul, la orizont nimeni, la orizontul vieţii mele nimic să mă trezească, deşertul, pustiul, guri flămânde-n oborul ceresc mă strigau ademenindu-mi energia, am fost un pumn de nisip strecurat printre degetele vieţii…
E adevărată-ţi spun, repetându-mă, scrierea mea către tine şi-aşa vor fi toate vorbele mele…
Există minuni m-am convins nu credeam, acum cred, descoperind într-o dimineaţă pe o stradă banală un înger aşa mic, zgribulit, dar radios înconjurat de o aură vitală, albastră din care oamenii, muritorii, beau cu sete nesăturându-se, nu!
Eu cred că Nichita a scris aceste versuri geniale pentru tine:
„Ce fericire că eşti,
ce întâmplare că sunt!”
